On sheep, relationships and drowning ships

Străinul

2011-09-03T13:02:00.001+03:00

E un om în apartamentul meu, a intrat acum ceva vreme fără să-l chem, fără să-i dau voie. Se comportă ca şi cum nu aş fi aici, cu el.

Se trezeşte în fiecare zi la a doua alarmă, se spală pe dinţi, mănâncă o felie de pâine neagră cu unt şi cu miere, îşi bea cafeaua, se îmbracă şi apoi pleacă. Nu ştiu exact unde. Îmi zice că merge la birou, unde stă până seara, de luni până vineri. Iar când se întoarce, se descalţă, apoi se aşează pe canapeaua din living şi se uită absent, vreo oră jumate, la un program de sport.

Merge marţea, joia şi sâmbăta la spinning şi se întoarce acasă cu un sentiment de satisfacţie pentru că a avut destulă motivaţie încât să se îmbrace, să se încalţe şi să conducă zece minute până acolo.

Poate viaţa lui pare plictisitoare, dar nu e deloc aşa. În fiecare duminică pe la şapte merge la un film. Înainte de a intra în sală îşi cumpără o îngheţată cu două buline, una de rom cu stafide, una de tiramisu. E cea mai bună îngheţată din oraş. În fiecare vineri iese în oraş cu nişte oameni care probabil merg şi ei la spinning sau se uită şi ei la programul ăla de sport sau merg duminica la film.

Sâmbăta dimineaţa îşi bea cafeaua în tihnă şi stă pe canapeaua din living, cu ochii în tavan. Probabil se gândeşte la ceva, nu îmi dau seama. La un moment dat, îl văd cum pleacă, intră în maşină, dă drumul tare la muzică şi porneşte… Sâmbăta e ziua tuturor posibilităţilor. După spinning.

Omul ăsta nu mă deranjează deloc, nu mă plâng. E genul ăla de om care îţi intră în casă, iar când pleacă, nici măcar nu eşti sigur dacă a fost. E… transparent. Şi îşi vede de treaba lui. Doar că nu ştiu ce vrea de la mine, sau dacă vrea ceva. Poate că vrea, pur şi simplu, să îi treacă zilele cumva, lângă mine. Dacă vrea, n-are decât! Pe mine nu mă deranjează.

Acum îl văd cum aruncă ceva ierburi uscate peste nişte pulpe la tavă. Ce drăguţ! Am un roboţel în bucătărie.

Să nu uităm de Dutzu: http://onsheep.blogspot.com/2011/08/viata-asa-cum-este-ea.html !

Banca Raiffeisen, cont euro: RO89RZBR0000060009130468

Banca BRD, cont lei: RO63BRDE360SV30509833600

Titular cont: Ilinca Florin

Viaţa aşa cum este ea

2011-08-23T19:35:00.000+03:00

Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Presupunând că ai putea să schimbi ceva la viaţa ta, ce ai schimba?

Dacă îmi puneai întrebarea asta acum o lună, îţi ceream un dulap mai mare decât mi-e în prezent apartamentul, pantofi atât de mulţi încât să am nevoie de ajutor să caut o pereche când aş vrea să o port şi de ajutor să-mi amintesc de toate perechile pe care le am, ţi-aş fi cerut o foaie pe care să-mi scriu demisia, foarte multe bilete de avion, primul spre Paris, zece sezoane noi din House MD şi nişte cărţi bune. Şi probabil că eram în stare să updatez lista o dată pe săptămână.

Dacă îmi pui întrebarea asta acum, îţi răspund simplu: “nimic”.

Pentru că, deşi doar virtual, l-am cunoscut pe Dutzu. Dacă îl întrebi pe Dutzu ce ar putea să schimbe la viaţa lui, ţi-ar răspunde simplu: “aş vrea să nu mai fiu bolnav”. Un copil de doar cinci ani ar şti să facă o alegere mult mai înţeleaptă decât foarte mulţi dintre noi. Deşi el ar fi cel mai îndreptăţit să ceară jucării, poveşti, zile fără griji, să-şi ceară dreptul la… copilărie.

În aprilie 2010, când el avea doar patru ani, în urma unei răceli mai severe urmată de o serie de analize (RMN, analize de sânge, biopsie ganglionară), s-a descoperit că Dutzu suferă de limfomul non-Hodgkin, cancer la nivelul sistemului limfatic.

Probabil că foarte puţini dintre noi au informaţii în legătură cu această boală şi probabil că nimeni dintre noi nu înţelege prin ce trebuie să treacă un copil de cinci ani pentru ca să o biruie. Găsiţi mai multe informaţii legate de cazul lui Dutzu pe adresa http://helpdutzu.blogspot.com/. Informaţii despre şi poze cu acest copil extraordinar găsiţi şi pe facebook, pe profilul tatălui său, Florin Ilinca (în lista mea de prieteni).

Din fericire, Dutzu este un copil foarte puternic şi cu o poftă de viaţă de neimaginat, care multora dintre noi ne lipseşte. Ar trebui să învăţăm de la el să trăim. Ar trebui, în schimb, să-l ajutăm şi pe el să trăiască.

Donaţii se pot face la:
Banca Raiffeisen, cont euro: RO89RZBR0000060009130468

Banca BRD, cont lei: RO63BRDE360SV30509833600

Titular cont: Ilinca Florin

În acest moment, Dutzu a obtinut remisia completa. La ultimul test al măduvei procentul de infectare a ieşit 0%. Paşii următori sunt căutarea donatorului de celule stem cu gradul de compatibilitate 100% şi, mai apoi, transplantul. În afară de suma deblocată de la Ministerul Sănătăţii, Dutzu mai are nevoie de aproximativ 24000 de euro. Haideţi să renunţăm la o rochie, la o seară în oraş, la un parfum, la un film, la orice nimic care ne face fericiţi o secundă. Pentru că orice ajutor contează.

Acum, Dutzu ne cere dreptul la viaţă.

Mesaj pentru plebe

2011-05-30T20:29:00.000+03:00

Cine mă cunoaşte, ştie (fără pic de legătură cu haifaivismele şi, mai noi, feisbuchismele) că sunt unul dintre cei mai calmi oameni din câţi au călcat vreodată pe faţa pământului. Sunt proiecţia în realitate a sfatului Domnului de a întoarce şi celălalt obraz. Sunt ruşinea orgoliului sau mama ignorării, spuneţi-i cum vă pică mai bine.

Însă există o categorie de frustrare care îmi provoacă o asemenea stare de greaţă şi tensiune încât, cu toată imperturbabilitatea mea, nu o pot controla: ai' anonimă. C-a lăsat Dumnezeu viermi, c-a lăsat ciumă, c-a lăsat râie, jur că nu mă scârbesc în asemenea hal ca o vietate care nu are decenţa şi, până la urmă, verticalitatea de a-şi exprima umila şi neînsemnata părere decât... ca şobolanul, în beznă.

Nu mă deranjează deloc că nu ştiu cine eşti, mă deranjează şi mă dezgustă că există o categorie de - nu găsesc alt termen - vietăţi cu presupusă activitate cerebrală în halul ăsta de tristă ca şi tine. Plus că nu câştigi nimic! Nu te aude nimeni. Vezi, uite aşa se exprimă o părere: sunt Nausica şi frustraţii anonimi îmi întorc stomacul pe dos şi mă duc la dezamăgitoarea concluzie că Dumnezeu nu ne-a făcut egali. Cu mine, nu cu tine.

Şi-acum, să încheiem într-un ton mai vesel, că prea ne-am aprins şi strică la frumuseţe: la vară merg pe Coasta de Azur. Asta şi ca răspuns la întrebarea ta, anonimule.

Viaţa de om mare nu e aviaţă

2011-05-20T23:49:00.000+03:00

Oile mele pasc în derivă. Probabil aşa vor paşte în continuare, pentru că după seara asta de sărbătoare nu o să mai îndrăznesc să-mi acord un răgaz creator pentru o bună bucată de vreme, din două însemnate motive:

- nu mai sunt atât de articulată cum eram odată, tradus m-am tâmpit pentru că nu mai am timp să citesc decât sms-uri şi mailuri de la furnizori. Sms-uri nu de la furnizori.

- activităţile muncitoreşti, masa şi patul îmi ocupă 90% din timp, iar restul de 10% sunt blocată în trafic.

Şi pentru că elanul literar se declanşează aşa rar, vom profita şi vom aborda un subiect de intensitate maximă - cum am ajuns eu om mare şi care sunt avantajele şi dezavantajele acestui statut.

1. Casa mamei nu mai e acasă.

Însă e casa de la o sută de metri distanţă.

Alte avantaje majore nu aş putea menţiona, pentru simplul motiv că ultimele interdicţii mi-au fost impuse la cinci ani, când voiam să-mi scriu numele pe pereţi cu roşu. Un fel de marcat uman de teritoriu... mult mai evoluat decât varianta canină, evident. Cam tot atunci a început şi independenţa mea. Spre exemplu, să presupunem că în clasa a zecea aş fi întrebat-o pe mama dacă m-ar lăsa la munte cu o gaşcă de zece oameni, dintre care şapte beţi, cinci majori, opt bărbaţi şi toţi deviaţi; ea ar fi fost foarte îngrijorată să nu răcesc. Acum, însă, dacă mi-aş întreba colegul de apartament dacă am voie la munte... Probabil în contrapartidă am voie să scriu pe pereţi.

Ca dezavantaje, mâncarea nu mai vine la farfurie, vine la cutie. În cazuri rare şi excepţionale gătesc eu, însă dacă nu e porc thailandez cu varză, paella sau pui în sos de usturoi nu mă provoacă psihic, aşa că nu fac nimic, şi cum nu am timp toată ziua să caut reţete şi ingrediente exotice rezultă simplu că nu fac nimic. Deci la cutie să fie!

Şi-apoi mai am de frecat, spălat, şters, împăturat, împrospătat, călcat şi alte at-uri care nu ajută lista avantajelor cu nimic.

2. Muncesc, deci sunt independentă financiar.

Hahahahahahhaaaahahhahhahhhaaaah.

Aici avantajul e mama şi sunt persoanele adiacente care contribuie semnificativ la bunăstarea şi independenţa mea financiară. Dezavantajul e că muncesc.

3. Nu mai sunt studentă, sunt masterandă.

Doar avantaje! Pe vremea studenţiei, mergeam chiar şi la cursurile de dinainte de prânz, făceam proiecte, mergeam la teste, învăţam mai ceva ca-n sfatul lui Lenin şi aveam note bune. Acum nu am văzut la faţă niciun profesor decât la examene, nu calc prin facultate de parcă ar fi spital de boli infecţioase, citesc doar ce nu mă adoarme din materie - doar înainte de examene - şi am note bune.

4. Sunt responsabilă social.

Asta în cazul în care faptul că mi-am luat bicicletă poate fi considerat un mini-program de responsabilitate socială, prin aceea că nu mai poluez... aşa mult. Ecologiştii mi-au venit de hac şi mi-au spălat creierii într-atât încât am ajuns să mă deplasez cu un mijloc de transport acţionat mecanic. Un pedalat mic pentru Nausica, câteva sute de calorii arse, un pas mare pentru umanitate. Aşa se spune.

Dezavantajul e primarul, preşedintele, ţara şi toţi de la cârma ei care investesc în pantofi de mii de euro în loc să-mi contruiască o pistă pentru biciclete, unde nu risc să fiu împărţită-n patru zări. A nu se înţelege că am ceva împotriva pantofilor scumpi. Singura condiţie este să-i port eu.

5. M-a apucat dragostea de bebeluşi.

Şi aici, în sfârşit, încep să vorbesc serios. În asemenea hal m-a apucat dragostea de bebeluşi, încât mă gândesc foarte serios la propagarea speciei şi îmbrăţişarea condiţiei mele de mamifer. Însă dezavantajele - schimbat scutece zilnic... probabil, incapacitatea ghemotocului de a comunica, a se hrăni şi de a se deplasa singur, bale şi jucării cu bale prin toată casă, precum şi proporţiile colosale pe care aş risca să le iau - mă fac să îmi placă bebeluşii din cauciuc.

Să ne revedem la fel de maturi şi responsabili!

Oamenii totuşi se schimbă, oamenii totuşi învaţă, oamenii cresc

2011-01-21T22:30:00.000+02:00

Eram mică. Mă înghesuiam între cele două scaune din faţă ale unei Dacii crem şi mă uitam cu drag la bunicii mei, la pomii ciudaţi care fugeau în spate, la lumea toată, verde şi mare, la feliile de portocală pe care mi le întindea, pe rând, bunica.

Bunicul avea cămaşă albă din bumbac, părul des şi vocea aspră. Bunica purta o ghindă de aur pe piept şi se uita cu ochii ei mari, întunecaţi, în zare. Cântau amândoi "Frumoasă-i vecina noastră/ Scoate capul pe fereastră/ Să văd chip frumos/ Drag şi luminos(...)". De la o vreme adormeam şi-i auzeam vorbind în şoaptă. Pentru mine, atunci era linişte deplină...

Astăzi mă uitam la ei cum stau plăpânzi pe canapeaua din livingul meu şi mă întrebam ce... ce fruct, ce cântec, ce apă să-ţi dau, bunicule? Cum aş putea să te fac bine? Vreau să trăieşti mai mult decât mine. Să te văd iar cântând şi dormind şi mâncând. Iar pe tine, bunico, să nu te mai văd cu ochii palizi şi îngrijoraţi.

"Oamenii totuşi se schimbă, oamenii totuşi învaţă, oamenii cresc". Dar aş vrea încă o zi în care să simt miros de pipă, să văd rufe albe întinse la soare, mingea mea cu continente să nu fie spartă, să mă joc cu ghinda de la gâtul bunicii, să mănânc "mere dulci" din pomul din spatele casei, să fac bărci din caiete vechi de teză, să mă tăvălesc în iarba verde din faţa casei, să merg singură la librarie să îmi cumpăr carte, să mă joc cu pui de raţă, să ţin mânuţele întinse pentru ca bunica să depene aţă.

Şi mai vreau ceva. Am auzit mai devreme râsul fetiţei unui prieten. Un râs cristalin şi cald cum nu poate fi numai atunci când ei au grijă de noi, nu noi în zadar vrem să avem grijă de ei. Vreau să mai râd aşa o singură dată.

Adevărul goool-goluţ

2010-07-08T03:33:00.007+03:00

Ştiu că am stabilit că nu fac nimic vara asta dar, după o săptămână în care m-am identificat atât fizic, cât şi spiritual, cu patul, am luat hotărârea de a nu lăsa viaţa să curgă în van pe lângă mine şi de a mă apuca de dezlegat unul dintre marile mistere ale rasei umane, şi anume pe cel mai important. Pentru ca rezultatele studiului să fie cât mai concludente, am avut grijă să nu omit niciun detaliu realmente semnificativ.

Mi-am luat, aşadar, pachetul de seminţe şi doza de bere, m-am aşezat confortabil în faţa televizorului, mi-am pus picioarele pe masă, am reglat sonorul undeva între iritare şi durere şi am căscat ochii. Spania-Germania. O observaţie pe care am făcut-o în urma unui studiu precedent şi pe care o găsesc extrem de folositoare e că, în fotbal, trebuie să ţii cu cineva. Nu contează că joacă echipe care nu ştii exact de pe ce continent sau din ce văgăună provin, că joacă Burkina Faso cu Republica Democrată Congo, că joacă Şiriana Şiria cu Lipovana Lipova, tu trebuie să alegi echipa pentru care ţi-ai sacrifica ultimii doi ani din viaţă şi în care îţi pui toată speranţa, dragostea şi forţa. Cum am spus, lucrurile trebuie făcute ca la carte. Aşa că, în urma unei mistuitoare lupte interioare, am decis că ţin cu Spania. Faptul că germana e o limbă pe care mie mi-e imposibil să o învăţ şi faptul că Spania are deschidere la Mediterană - care, în momentul de faţă, e marea mea preferată - au fost argumente solide.

Sparg prima sămânţă. Un început bun. Sorb prima gură de bere. Sper să apuc să ameţesc înainte să trebuiască să o beau pe a doua. Se declanşează isteria. Aştept să mă cuprindă înfrigurarea, să simt emoţia, să trăiesc meciul. Deocamdată nu se întâmplă nimic, dar sunt foarte încrezătoare. La urma urmei, în faţa mea se petrece un adevărat spectacol al masculinităţii. Am toate motivele să mă entuziasmez! Douăzeci de bărbaţi aleargă după o minge şi alte şaizeci de mii de bărbaţi stau în jurul lor şi se uită la ei şi alte câteva milioane de bărbaţi stau la televizor şi se uită la ei. Stai puţin! Adică mai multe milioane de bărbaţi se uită la douăzeci de bărbaţi cum aleargă în jurul unei mingi? Ce poate fi? Ce e fotbalul şi cum îşi propagă el influenţa asupra a câteva zeci de milioane de bărbaţi? Care e esenţa acestei manifestări primordiale?

E gălăgie, e agitaţie, e miză, e trăire. Mult testosteron alergându-mi prin faţa ochilor. Parcă-mi alunecă berea tot mai uşor pe gâtlej. Echipa mea e în formă. Se vede că în latini e sângele mai fierbinte! Începe să-mi placă. Încep chiar să uit de intenţia iniţială. Când... GOOOL!!!

Şi-atunci, creierul meu se deschide. Cerul se despică în două şi o lumină divină se abate asupra mea. Lumina cunoaşterii. Am pătruns într-un plan superior al existenţei. Am ajuns să înţeleg esenţa fotbalului, esenţa bărbatului, esenţa lui Adam şi esenţa însăşi a lumii! Fotbalul nu e despre nişte bărbaţi care aleargă după o minge. Fotbalul nu e despre nişte bărbaţi care se uită la alţi bărbaţi care aleargă după o minge. Fotbalul nu e despre seminţe şi bere. Fotbalul e despre o poartă! O poartă în care trebuie să lupţi să introduci o minge. O poartă în care doar cel mai bun dintre cei mai buni reuşeşte să introducă o minge. Iar toţi ceilalţi trăiesc prin el. Ei nu vor putea niciodată să marcheze acolo, dar aici nu mai e vorba de individ. E vorba de bărbat, ca speţă.

Fotbalul e o metaforă a vieţii. E metafora vieţii unui bărbat.

Vara asta am să

2010-06-30T21:13:00.003+03:00

Probabil vă întrebaţi de ce scriam cu atâta entuziasm, promptitudine şi dăruire acum câteva săptămâni, iar acum, după ce sesiunea e gata, licenţa e depusă la secretariat (nu foarte liniştitor, ştiu, dar totuşi liniştitor că, printr-o minune cerească, am reuşit să o termin), scriu cu la fel de multă tragere de inimă cu câtă mă duc la epilat. Răspunsul e simplu: tocmai de aia. Pentru că nu mai am nevoie de scuze pentru ca să nu fac ceea ce am de făcut, pentru simplul motiv că nu mai am nimic de făcut, nu mai îmi vine să fac nimic. Sper că îmi trece starea asta curând, că am planuri mari pentru la vară.

Înainte să vă povestesc care ar fi acelea, nu pot să nu mai aduc un argument conform căruia democraţia în România a murit. Am mers la un Print Center ieri, care în traducere autohtonă e un garaj având în componenţă ori o imprimantă cretină şi o imprimăreasă deşteaptă, ori o imprimantă deşteaptă şi o imprimăreasă cretină, după cum urmează să vă demonstrez, şi câteva pixuri. Şi i-am spus imprimăresei clar şi răspicat că aş dori să printez documentul criptic denumit "Licenţă", cu menţiunea că trebuie să fie faţă-verso de la pagina 5 (cinci), până la pagina 63 (şaizeci şi trei), iar restul paginilor trebuie să fie doar pe o parte. Apoi am repetat, să fiu sigură că m-am făcut înţeleasă: "Deci de unde începe introducerea, trebuie să fie faţă-verso, până unde începe bibliografia, de unde trebuie să fie doar pe o parte".

Două minute mai târziu, îmi dă licenţa printată toată pe o parte. Şi stau şi mă întreb... Oare unde s-a produs ruptura? Cum altfel puteam să fi potrivit cuvintele, în aşa fel încât informaţia să o atingă? Care ar fi metoda adecvată de a o lua de la capăt?

Îi spun duduii că e toată pe o parte. Îmi zice că-i imposibil. Am observat că e o chestie foarte comună ca un om să-şi imagineze că e imposibil să se afle într-o situaţie în care se află. Îi spun duduii încă o dată că e toată pe o parte. O ia, se uită la ea, vede că e toată pe o parte. Se uită cu groază la teancul de foi pe care l-a printat degeaba şi pe care va trebui să-l plătească. Şi-mi spune că nu înţelege, că a setat Xeroxul faţă-verso. Şi, sincer, cine înţelege? Adică erau în jurul meu atâţia alţi oameni cu cerinţe simple, pe care Xeroxul le înţelegea! De unde tragem concluzia că printre noi se află un cretin. Hai să zicem că imprimanta, că ea nu se supără...

Şi ce idee îi vine duduii, ca să repare greşeala fără să-şi consume tuşul?

Duduia: Păi uite cum facem: o să ţi le xeroxez pe astea, pe alte foi, dar faţă-verso!

Nausica: Păi uite cum facem: o să mi le printezi încă o dată, pe alte foi, dar faţă-verso!

D: Tzzz, hai să-ţi arăt, că iese la fel!

În mod normal reacţionez destul de agresiv într-o situaţie ca asta, de data asta eram complet blocată. Îmi vine înapoi cu o foaie scrisă faţă-verso, plină de dungi, cu litere şterse, strâmbă şi care urla "Sunt aşa de trasă la Xerox!".

N: Nu o vreau aşa! Uită-te în ce hal arată!

D: Tzzz! Stai că-ţi mai arăt o dată!

N: NU O VREAU AŞA! Dacă nu se poate să mi-o printezi, merg în altă parte! E, totuşi, licenţa!

Pe această cale vreau să clarific, să ştie toate imprimăresele din lume: singurul om care are voie să fie dictator cu mine, în ţara asta, e Băsescu. Şi, în al doilea rând, îmi pare rău că oamenii fac greşeli. E trist, dar e de neocolit. Şi eu am făcut multe şi probabil o să mai fac. Sper doar că altele. Doar că trebuie să ştie toţi oamenii din lume: foarte rare sunt cazurile în care altcineva va plăti pentru ele.

Şi, în sfârşit, să mă refer la adevăratul subiect al acestei postări, vara asta am să... nimic! În sensul cel mai clar al cuvântului: NIMIC.

În creier la Nausica

2010-06-17T21:28:00.005+03:00

(Regret că sunt atât de foarte monovalentă zilele astea, dar trebuie să înţelegeţi că, în sesiune, viaţa mea este însăşi sesiunea. Şi nu neapărat în sensul că aş învăţa în mod excesiv, ci în sensul că aş pretinde că învăţ în mod excesiv deşi, dacă stăm să ne gândim, e absolut imposibil să învăţăm sute de pagini în cinci zile, aşa că trebuie să ne mulţumim să citim sute de pagini în cinci zile şi să ne prefacem că am învăţat. Şi să continuăm cu prefăcătoria chiar şi în timpul examenului...)

"...să închideţi telefoanele mobile şi să vă lăsaţi materialele pe băncile din spate! Să aveţi la voi doar pix şi coală albă! Vă avertizăm că..." "...sfinţească-se numele Tău vie împărăţia Ta facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pre pământ pâinea noastră..."

"...şi veţi primi subiectul pe care va trebui să îl transcrieţi pe coala dumneavoastră. Aveţi un subiect mare, notat cu patru puncte, şi trei întrebări scurte, a câte două puncte fiecare. Aveţi posibilitatea de a le trata în ordinea în care vă doriţi..." "...Fecioară bucură-te ceea ce eşti plină de dar Marie Domnul este cu tine binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău..."

Primesc subiectul. Citesc întrebările. "Tatăl nostru şi Marie maica lui Dumnezeu, ce mă faaac?!"

1.a). Ce este cursul de schimb valutar? "Bun, deci pe ăsta îl ştiu. Deci dacă îl fac pe ăsta am nota doi. Deci dacă am nota doi îi bai mare. Nu iau examenul! Vai, nu o să mai am timp să termin licenţa! Nu intru în licenţă în iulie! Ce mă fac? Mama, iartă-mă! Te iubesc! (...) Deci cursul de schimb valutar reprezintă..."

1.b). Cum se constituie resursele Fondului Monetar Internaţional? "Chiar că! Păi cine naiba îi atâta de prost încât să le dea bani la ăia de la FMI, pentru ca ăia de la FMI să le dea banii înapoi, dar care mai apoi să trebuiască rambursaţi şi să trebuiască plătită şi o dobândă pentru ei. Pentru banii noştri! Ai mei! Ai tuturor! Revoltător! Îmi vreau banii înapoi!"

1.c). Ce reprezintă componenta venit în cadrul riscului ratei dobânzii? "Hăăă? Ce zici? Deci... ce reprezintă... componenta venit... în cadrul... riscului ratei dobânzii. Deci ce reprezintă componenta venit în cadrul riscului ratei dobânzii? În primul rând, ce reprezintă riscul ratei dobânzii? Şi-apoi de unde până unde venitul este o componentă a ratei dobânzii? Calmează-te, Nausica! Să o luăm logic. Tu eşti investitor. Cumperi titluri cu rata dobânzii fixă. Între timp, pe piaţă creşte rata dobânzii. Adică dacă tu ai cumpăra titluri după ce creşte rata dobânzii, ai primi o dobândă mai mare, adică mai mulţi bani. Dar tu te-ai fentat, că le-ai cumpărat când rata dobânzii era mai mică. Aşa că în timp ce tot universul ia mai mulţi bani, tu iei mai puţini bani. Deci ăsta e riscul ratei dobânzii. Deci venitul tău scade din cauza modificării ratei dobânzii. Rata dobânzii - bifat! Venit - bifat! Să scriu prostia asta? Ce dracu să scriu altceva?!"

2. Teoria zonelor monetare optime. "Ai de capul meu! Asta era... era în carte. Da! Era în carte! Parcă am citit-o. Era o teorie formulată de un tip, care după aia a fost contrazisă de un alt tip şi apoi parcă reformulată de al doilea. Sau de un al treilea? Oricum, era un tip cu M. Miii... Maaa... Muuu... Maaa... Mamaaa!!! Nu mai ştiu, vai de capul meu. Şi ce ziceau tipii ăştia? Primul zicea ceva cu factorii de producţie. Al doilea zicea ceva de cursul valutar. Al treilea... sau tot al doilea... zicea ceva de balanţele de plăţi. Dar întrebarea firească e: CE? Dracu să-i ia pe toţi trei! Sau pe amândoi! Sau pe amândoi plus pe mamele lor! Sau pe toţi trei şi pe mamele lor! (...) Hai să scriu ce e o zonă monetară optimă. Chiar aşa! Ce e o zonă monetară optimă? (...) Uniunea Economică şi Monetară Europeană e o zonă monetară optimă? a. Da. b. Nu. În o-cea-nul Pa-ci-fic, s-a năs-cut un peş-te mic... (...) Hiii!!! Am scris patru rânduri?! Ăsta ar trebui să fie subiectul mare! Păi atunci hai să-l fac MARE! Ce cuvinte pompoase am mai găsit eu prin carte? Coeziune economică şi socială. Reducerea disparităţilor la nivelul Uniunii Europene. A, nu, astea erau la altă materie. La urma urmei, materia aia e "Economie şi dezvoltare regională durabilă", materia asta e "Economie monetară şi financiară internaţională". Ambele materii au numele format din cinci cuvinte, ambele nume au cuvântul economie în componenţă. Se acceptă! Ăăă... mai multe cuvinte pompoase! Efectele integrării economice. Şocuri asimetrice. Contracararea şocurilor asimetrice. Cât de cool ar fi să folosesc toate cuvintele astea?"

Atât de cool încât a dat norocul peste mine şi AM LUAT EXAMENUL cu o notă mai mare decât aş fi îndrăznit vreodată să visez!

Teorie economică

2010-06-15T13:45:00.002+03:00

Ultimul lucru pe care ar trebui să-l fac în momentul ăsta este să scriu pe blog, având în vedere că peste trei ore am cel mai înfiorător examen din toată facultatea şi având în vedere că am citit o singură dată cartea pe care o aveam de învăţat. Am mai răsfoit-o puţin în dimineaţa asta, dar numai prima jumătate pentru că a pe-a doua, după cum vedeţi, nu mai am timp...

Dar nu pot să nu vă împărtăşesc o parte din discuţia pe care am avut-o la micul dejun cu a mea mamă, care trebuie să vă spun că acum, în prag de licenţă (a mea), încă nu are idee despre ce facultate îi frecventează odorul.

Mama: Ştii?

Nausica: Nu prea...

Mama: De ce?

Nausica: Cred că pentru că nu prea am învăţat...

Mama: De ce?

Nausica: Cred că pentru că nu prea am avut chef...

Mama: Păi chef, la urma urmei, nimeni nu are, niciodată!

Nausica: Mai ales eu! Mai ales pe căldura asta!

Mama: Ce căldură, că eşti la un pas de pneumonie, la cât ai stat sub aerul condiţionat?!

Nausica: Ce pneumonie, că aerul condiţionat e strategic montat în hol, să se bucure de el ăia care învaţă în hol?!

Mama: Bine, mamă, mănâncă şi calmează-te! Lasă că o să ştii!

Nausica: Pe ce criterii faci această afirmaţie?

Mama: Păi cum e examenul? Grilă sau eseu?

Nausica: Eseu.

Mama: Ei, vezi?

Nausica: Ei, văd, ce?

Mama: Păi dacă e eseu o să te descurci foarte bine! Tu eşti foarte talentată la scris!

Nausica: Oi fi eu talentată la scris, dar nu pot să scriu pe foaia de examen despre cât e de cretină secretara...

Mama: Păi nu, dar o să-i dai gata cu felul cum scrii.

Nausica: E economie, nu literatură!

Mama: Literatură economică!

Nausica: Da? Păi spune-mi, atunci, tu cam cum ai structura eseul despre condiţia Marshall-Lerner? Sau cât de literară ar fi demonstraţia efectului Balassa-Samuelson? Sau ce ai povesti tu despre teoria parităţii puterilor de cumpărare?

Mama: ??????????

Nausica: !!!!!!!!!!

Mama: Ok, am înţeles... Încearcă măcar să îl iei!

Nausica: Cam pe ideea asta mă şi deplasez până-n Timişoara!

Protest

2010-06-04T13:20:00.005+03:00

Mă alătur şi eu celor peste 1000 de manifestanţi care au mărşăluit ieri pe bulevardul principal din oraşul meu aproximativ natal. Protestez! Am o singură nemulţumire, dar mare. În vremurile astea grele, marcate de nevoi şi de sărăcie, toată lumea are impresia că are tot dreptul să blocheze circulaţia într-un oraş întreg. Protestez împotriva protestului!

Am avut ieri examen, de la ora 17. De parcă al meu creier ar mai funcţiona după ora 14. În fine... Am avut ieri examen, de la ora 17, în Timişoara. Ei, eu în sesiune locuiesc în Arad, la mama acasă. Mama îmi face de mâncare, eu învăţ, e un sistem care nu ar putea să funcţioneze mai bine. Ca o consecinţă firească, ieri trebuia să parcurg drumul dintre Arad şi Timişoara înainte de ora 17.

În teorie, înjurăturile în trafic se petrec în Timişoara. Aradul e un oraş liniar, mai mic, cu participanţi la trafic idioţi, în mod proporţional, mai puţini. Nu ridică probleme mari la nivel rutier. Ieri, toată teoria a fost dată peste cap. Ceea ce ar fi trebuit să fie un drum de cinci-şapte minute, care arată aşa...

...unde A=casa mea şi B=ieşirea din oraş, s-a transformat într-un drum care arată aşa...

Oameni buni! Daţi-mi voie să vă explic de ce protestele voastre sunt de la inutile la deranjante. Cu precizarea că şi cei responsabili cu hrănirea şi îmbrăcarea mea sunt ditamai bugetarii. În primul şi-n primul rând, pentru că mă încurcaţi pe mine şi pentru că intensificaţi riscul ca eu să nu mă prezint la examene, respectiv să nu iau toate examenele, respectiv să nu intru în licenţă, respectiv să nu obţin valoroasa diplomă de care va fi foarte mândru ipoteticul meu şef de la fast food. În al doilea rând, pentru că protestul în stradă îi nimic mai mult decât adoarme pe cei care ar trebui să îl bage în seamă. Vă asigur că primarul Falcă se uita la "Lista lui Schindler" frângându-şi mâinile, în timp ce voi scandaţi numele lui şi al preşedintelui şi al tuturor rudelor dumnealor, cu o creangă mai jos în arborele genealogic.

Cât despre mai marii de la Bucureşti, la fel de cu certitudine vă asigur că nu au făcut altceva în urma protestului vostru, decât că v-au introdus într-o evidenţă statistică, unde figuraţi ca dată şi număr de protestatari. Şi, eventual, vă mai introduc şi în alte evidenţe, dar de asta aflaţi voi singuri, că o fac foarte deschis, la televizor...

Şi, ca părere personală, permiteţi-mi să vă mai spun ceva! Dreptul aproximativ democratic la vot vi l-aţi exercitat cu succes, inteligenţă şi determinare nu mai devreme de anul trecut în decembrie. Păi ce credeţi că-i aici? Hai, marinare, pleacă, marinare!? Nu, domnule! Acum să vă dea bocuri peste cap şi elene peste ochi până ameţiţi!

Să ne înţelegem, nu sunt de o asemenea naivitate încât să-mi imaginez că altcineva ar fi făcut miracole. Dar ar fi apelat măcar la puţinul bun-simţ de care mai e capabil politicianul român de rând, atunci când ar fi fost întrebat de ce a făcut afirmaţii confirm cărora se vor mări pensiile. Şi nu ar fi dat răspunsul neaoş că era în stare de ebrietate în momentul declaraţiilor. Vă rog, vă rog, mai subtil cu bătaia de joc, mai subtil!

Vreţi să vă bage cineva în seamă? Nu mai blocaţi circulaţia, că nu o să obţineţi alt rezultat decât blocatul circulaţiei. Blocaţi ţara! Greve. Şi când zic greve, nu vă sugerez să vă legaţi o banderolă colorată de mână sau să scrieţi "Grevă" la intrările în şcoli, spitale, fabrici şi uzine. Când zic grevă, vă propun să vă alăturaţi lenei generale pe care mă chinui să o promovez de atâta timp şi să nu mai faceţi nimic. Nimic! Nimeni! Vacanţă! Solidaritate! Vă temeţi că vă dă statul afară pe toţi sau că nu vă mai plăteşte? Veste: deja nu vă mai plăteşte, aşa că, dacă vă dă afară pe toţi, devine justificat faptul că nu sunteţi plătiţi.

Dacă dispar, aveţi şi dovada, nu doar bănuiala, că în ţara asta democraţia nu e nimic altceva decât un termen pompos.

Nau-fragiată

2010-05-29T23:44:00.000+03:00

Mi-au murit neuronii pe capete. Cei rămaşi, nu doar că nu mai fug unii după alţii, ci fug unii de alţii.

Mâine am examen dintr-o materie care sună cam aşa (cu precizarea că 1. voi reproduce aproximativ 0,1% din volumul ei şi 2. partea nereprodusă e la fel de interesantă):

Cererea pentru bunuri de producţie destinate investiţiilor exercitată de întreprinderi produce efecte multiplicate asupra cererii agregate şi implicit asupra creşterii economice, prin lărgirea capacităţii de producţie, dar şi prin stimularea producţiei de bunuri de producţie. În mod normal, se impune o corelaţie structurală în producţia de bunuri de producţie. Se ştie că producţia de bunuri poate fi structurată în producţie de bunuri de producţie şi producţie de bunuri de consum. La rândul său, producţia de bunuri de producţie poate fi structurată în producţie de bunuri de producţie utilizate pentru producerea bunurilor de producţie şi producţia de bunuri de producţie utilizate pentru producerea bunurilor de consum. Este evident că o corelaţie normală se realizează atunci când producţia de bunuri de producţie este premergătoare producerii oricărei categorii de bunuri la care vor fi utilizate.

În final, frânturi de idei pe care mai am capacitatea să le produc:

1. Este evident că acest text este de inspiraţie capra crapă piatra-n patru, piatra crapă piatra-n patru.

2. Regret că nu mi-au murit pe parcursul lecturii toţi neuronii. Oricum, cei rămaşi suferă cumplit.

3. CE DRACU E ASTA?

Joacă de copii

2010-05-26T17:01:00.000+03:00

Copila plângea. Stătea aşezată pe un butuc, cu privirea pierdută în iarbă, cu faţa bătută de vânt şi de soare, şi plângea cu lacrimi mari care îi cădeau pe rochia verde, desenând buline umede. Din când în când, îşi pipăia lobul urechii drepte, după care plânsul se înteţea şi trupul mic îi tremura de cea mai cruntă durere. Îşi pierduse cercelul.

Copiii din jurul ei continuau joaca. Mingea colorată sărea de la unul la altul, în zgomot de râsete cristaline. Auzindu-i, izbucnea şi ea într-un râs discret, după care îşi continua cuminte plânsul. Avea obrajii îmbujoraţi de chin şi de vară. Genele lungi, brodate-n lacrimi, îi umbreau nişte ochi iscoditori. Studia parcul.

Era un parc atât de mare... Cercelul ei era undeva în iarba deasă. Însă nu avea să-l mai găsească niciodată. Suspina adânc. Terminase de plâns, era vindecată. Dar nu mai voia să se joace. Îşi şterse genele cu dosul palmei şi se uita zâmbind la ceilalţi copii.

Bărbatul se apropie de ea încet, de teamă să nu o sperie.

- Prichindel, de ce plângi?

- Nu mai plâng, spuse ea demn.

- De ce ai plâns, atunci?

- Mi-am pierdut cercelul, şi faţa i se umbri de tristeţe încă o secundă, în timp ce mâna mică trecu încă o dată peste urechea goală.

- Ooo, dar lasă că-ţi cumpără mama altul!

- Nu mai vreau altul.

Bărbatul zâmbi, îi mângâie cu drag părul castaniu şi o pupă pe frunte.

- Cum te cheamă?

- Nadia.

- Tu trebuia să fii a mea.

Nadia izbucni într-un râs cristalin.

Mama

2010-05-25T00:59:00.000+03:00

Dialog (cu o lună în urmă)

Mama: Ce faci?

Nausica: Scriu.

M: La licenţă?

N: Nu.

(scurtă pauză)

M: Ce scrii?

N: Pe blog...

M: Iar?

N: Iar. Mă cere fanii.

M: Care fani?

N: Ăia care mă citeşte.

Dialog (cu o zi în urmă)

M: Ce faci?

N: Scriu.

M: Pe blog?

N: La licenţă.

M: Hai mai scrie pe blooog!

(scurtă pauză)

M: Te cere fanii!

N: Care fani?

M: Ăia care te citeşte.

Vreau mamă responsabilă! Două luni, până trec sesiunea, examenul de licenţă şi activităţile adiacente, cum ar fi elaborarea lucrării de licenţă, învăţatul pentru cele mai problematice examene din toată facultatea şi lupta cu secretarele, în vederea trecerii notelor reale în catalog. Apoi o vreau tot pe mama asta înapoi.

Spovedanie

2010-05-21T14:17:00.000+03:00

Iartă-mă, Tată, căci am păcătuit atât de crunt, am... am furat o inimă şi am lovit-o cu o nuia de salcie până nu se mai zbătea deloc. Am luat un deschizător de conserve şi, cu precizie de chirurg, am deschis-o încet, să nu mă păteze niciun strop de sânge. Dar era prea dezgustător să-l văd cum fierbe încă, aşa că l-am lăsat pe tot să curgă şi am stors-o bine, până când a rămas ca o prună uscată, aşa cum am crezut că este de la început. Apoi am înghiţit-o, ca pe o prună uscată, cu tot cu sâmbure...

Iartă-mă, Tată, că am mâncat fructul ăsta oprit dar e atât de greu să găseşti fructe gustoase şi e foarte lipsit de logică să-ţi fie milă de prune uscate. Dar e ultima, asta e prima şi ultima. De acum, o să le mănânc doar carnea. Nu mă mai înec cu sâmburi şi nu mă mai îmbăt cu apă rece.

Şi mai sunt atâtea, mai... mai trebuie să mă ierţi pentru că am minţit. M-am minţit pe mine o mie şi una de zile. E mult, parcă nici nu merit să fiu iertată, dar am înţeles că Tu ierţi dacă sunt sinceră în ziua cea din urmă. Şi uite, azi, îmi recunosc tot: am crezut că fac şi eu pe prostul ca înţeleptul, dar am făcut pe prostul de proastă. Şi tot ca prostul am râs, de trei ori: o dată când râdeau ceilalţi, o dată când am înţeles gluma şi, la urmă, am râs cel mai bine.

Iartă-mă, Tată, că am bătut deşerturile căutându-te şi urlând numele Tău, când tot ce trebuia să caut era o oglindă, care de multe ori era apa din oază. Dar eu o beam pe toată, să-mi potolesc setea, până au ajuns să fie deşerturile mai seci ca niciodată, chiar mai seci decât mine, şi eu la fel de seacă precum deşerturile şi nu înţelegeam de ce. Dar nu contează câtă apă bei, ci de care. Noi toţi suntem o apă şi-un pământ, dar apele nu sunt toate ape şi pământ.

Deci, iartă-mă că am păcătuit, dar toţi suntem o apă şi-un pământ, cum am zis, şi toţi cădem în păcat. Că din păcat ne naştem şi în păcat vom cădea. E în natura noastră să dăm cu capul, dar eu am dat cu capul până mi s-a împuţit cucuiul şi au început viermii să muşte din el şi din mine. Eram prea amorţită să mă doară. Dar mai tare doare după operaţie, că trece anestezia şi rana nu.

Cel mai mult vreau să mă ierţi că am uitat de zilele de atunci şi-atunci mai uit să cinstesc zilele de acum. Dar Tu trebuie în calitatea Ta de Dumnezeu să-mi aminteşti de viermi, cucuie, urlete, deşerturi, răni împuţite şi sete şi să mă cureţi de uscăciuni, sâmburi, fete morgana şi arlechini. Şi să mă biciuieşti pe spate şi să-mi pui coroane de spini pe creştet când mă abat de la ale Tale. Nu lua de la mine acest pahar, că nu pe oameni i-ai mântui, ci pe mine.

Mântuieşte-mă de mine.

Bilanţ curs festiv

2010-05-18T02:46:00.003+03:00

Active:

Pasive:

1. Vara polară continuă. Primele câteva zile, a fost foarte poetic să tune, să trăsnească şi să bată musonul în luna mai, în România, în anul 2010. Dar, după aproximativ două săptămâni, stau şi mă întreb dacă nu cumva malaria, seceta, foametea şi cobrele sunt o variantă care să se muleze mai bine personalităţii şi nervilor mei relativ tari. Dacă aflu mâine la ştiri că ninge în Africa, am decis, plec pe Marte. Smiley sau cine aspiri la aşa ceva, ia-mă cu tine! Nu, nu-i bine, Marte e în direcţia opusă Soarelui. Eu plec pe Venus. Smiley, tu, te rog frumos, pleacă odată pe Marte!

2. Ora la care se ţine cursul festiv, ca să nu uităm că la o facultate normală ziua începe când răsare soarele, este ora opt şi jumătate dimineaţa. Exceptăm faptul că majoritatea cursurilor la facultatea noastră au avut loc după ce găinile mergeau la culcare. Ignorăm faptul că, din cele nouă grade Celsius cu câte suntem blagosloviţi în această primăvară, dimineaţa se mai scad încă patru, aproximativ. Şi găsim partea pozitivă, şi anume faptul că în această dimineaţă ploua orizontal, aşa că dacă ai ieşit adormit din casă, te-ai trezit înainte să ai timp să te întrebi dacă nu cumva visezi.

3. Fiind facultate care ne respectă, cursul festiv a avut loc la Opera Naţională Română din Timişoara. Fiind facultate care nu ne respectă, cursul festiv a fost comun pentru vreo cinci secţii, ceea ce înseamnă, printr-un calcul matematic elementar, o depăşire a capacităţii sălii cu foarte multe sute de oameni. Probabil calculele au fost făcute de un fizician care a considerat situaţia ideală, în care nimeni nu are familie sau prieteni. Deci calculele au fost făcute în vid... Că e scump să închiriezi opera, primesc! Dar având în vedere că un procent zdrobitor dintre colegii mei au plătit 2500 de lei pe an, înmulţit cu trei, pentru a gusta din ambrozia educaţională a acestei facultăţi, cheltuiala se simţea la fel cum se simţea la buzunarul lui Băsescu să cumpere o găleată. Deci să se revizuiască atitudinea facultăţii pe alocuri, în părţile esenţiale!

4. Nu vreau să mă refer prea mult la discursurile care se întâmplă, de obicei, la astfel de manifestări, tocmai pentru că îmi doresc SĂ NU VĂ PLICTISESC CAM TARE... Idei pe care le-am reţinut, în mod total aleatoriu:

- "...sunteţi la început de drum..." (La început de drum am fost şi la sfârşit de liceu. Fac ce fac şi tot acolo ajung. Îmi explică şi mie cineva?)

- "...avem, în orice direcţie ne-am uita, modele de urmat..." (...care e şi problema principală a României.)

- "...trebuie să vrem mereu mai mult de la viaţă..." (...şi de la noi înşine, bla, bla, bla.)

- "...şi acum o să vă mai citesc un citat din... (Mai, mai, sigur!)

- "...ne-am adunat în această frumoasă zi de mai..." (Am o întrebare. Cu ce mijloc de transport aţi aterizat la operă? Că dacă aţi venit cu tancul, se explică...)

Ajunge! Important este că am extras esenţa.

5. Şefii de promoţie, aproximativ patru la număr, oameni care trebuie aplaudaţi în picioare pentru că au învăţat suficient încât să termine facultatea cu zece pe linie, au primit diplome şi aplauze. Pentru că aşa se răsplăteşte excelenţa în România. Cu diplome şi cu aplauze. Şi ne mirăm că îşi iau diplomele şi se cară în străinătate. Că de aplauze e plin podul.

6. Rectific, unul dintre şefii de promoţie a primit un premiu special în valoare de 4000 de lei. Oameni buni, e exerciţiu de ciclu primar. Avem patru şefi de promoţie cu zece pe linie şi avem 4000 de lei. Cu ce aţi calculat de v-a dat vouă că unul singur ia toţi banii? Că îi merită pe toţi, de acord, e munca lui. Dar să nu ne batem joc de munca celorlalţi. Hai să oprim o săptămână aerul condiţionat în toată facultatea, că se strânge şi pentru restul. Şi dacă nu se strânge, hai să suplimentăm cu banii luaţi pe taxe de la studenţi. Că dacă tot ne-am zgârcit la plătit opera, măcar să plătim excelenţa.

7. Faptul că e curs festiv, că plouă, că eşti redus mintal sau că ţi-e pur şi simplu lene să te deplasezi nu sunt scuze pentru a bloca toate maşinile dintr-o parcare. Să spunem că dacă eşti redus mintal ai dreptul, totuşi, să blochezi două, trei maşini dintr-o parcare. Dar toate maşinile dintr-o parcare, nu. Nu eşti încă destul de defect încât să îţi găsesc o scuză.

8. Încă un exerciţiu, de data asta unul de o imensă complexitate. La ora zece şi jumătate se termină cursul festiv. În mod natural, când ieşi de la cursul festiv îţi faci poze caraghioase cu tocă, robă, tot circul. Plouă cu găleata. Dai jos roba, o pui în plasă (pentru că, întâmplător, nu ai întinzător de rufe în maşină) şi mergi să sărbătoreşti mâncând, fie pentru că te simţi special, fie pentru că ţi-au scăzut calciul, glicemia, tensiunea şi tot ce mai poate omeneşte să scadă de plictiseală, cum este cazul meu. La ora trei trebuie să returnezi roba închiriată pentru aceeaşi sumă pe care o puteai cumpăra. Numai că nu este aşa de simplu cum pare. Roba trebuie returnată uscată. Deci să recapitulăm. Plouă cu găleata, am închiriat-o pentru ca să o culmea port şi trebuie să o dau înapoi imediat după, dar uscată.

Am căutat în coşul de gunoi eticheta care era lipită pe robă, pe care e trecut numele firmei, să v-o recomand... Pentru că e 2 noaptea, am căutat superficial. Mâine scot tot gunoiul afară şi o recuperez. Deşi acolo îi e locul.

Suprarealistă

2010-05-12T20:53:00.001+03:00

M-am trezit într-o carte. Era scrisă de un nebun, după legile sale. Ce legi?!

Oricum, eram personajul principal. Sau... credeam că sunt personajul principal. Ploua de parcă s-ar fi despicat cerul în două. Mă ploua mereu şi... de la o vreme, nu mai eram nici uscată, nici udă. Nici rece, nici caldă, nici vie, nici moartă. Undeva între toate. Nu eram nici fericită. Pentru că fericirea nu prea se vinde la kilogram şi, dacă s-ar vinde, nu aş cumpăra-o, că prea ar fi... ieftină, ştii? Nu eram nici tristă. Că tristeţea se dă moca, dar nu! Nu mai, mulţumesc! Eram deci, doar eu, pusă laolaltă. Un personaj principal care a intrat de bunăvoie în pielea unui personaj figurant.

Şi timpul era mereu când în faţă, când în spate, când prea scurt, când prea lung. Niciodată deodată cu mine. Şi mă întrebam... dacă ar fi să alerg după el, să o iau aşa, repede, la goană în urma lui, cu mâinile întinse, l-aş prinde, sau... ar fi în spatele meu?! Şi dacă ar fi în spate, dacă aş schimba brusc direcţia, l-aş prinde, sau... ar fi iar în spatele meu?! Şi, mai ales, vedeţi cum chestia asta se întâmplă mereu?

Spaţiul era... ăsta era foarte bine definit! Ca în desenele cu casă cu grădină cu căţel cu purcel, de la grădiniţă. Nu chiar aşa, exagerez, desigur. Dar ca în filmele americane, atunci. O casă, un garaj, o maşină, trei copii, un căţel, un soţ. Deloc purcel! Şi eu mă plimbam printre toate întrebându-mă dacă le merit, dacă le iubesc, dacă le vreau, dacă trăiesc.

Şi ieşeam zilnic din garaj, regulamentar. Stăteam la acelaşi semafor şi număram descrescător până la zero. Nu se întâmpla nimic, decât verde. Acceleram şi acceleram spre... următorul semafor, unde iar număram până la zero şi iar verde. Şi tot aşa, din roşu în verde, până la un birou ca în filmele americane. De unde lumea intra şi ieşea, iar eu mă auzeam zicând ceva, mereu lipsit de importanţă, mereu lipsit de mine. Şi era aşa amuzant să văd o eu fără mine.

Am visat că m-am trezit într-o carte scrisă de un realist. Sau într-un film american de duzină - cred că ăsta e pleonasm. Dar filmele europene sunt cam greu de trăit.

Bilanţ banchet

2010-05-08T14:18:00.001+03:00

Active (plusuri, în limbaj economic):

1. Tortul. Nu tortul respectiv, neapărat, ci faptul în sine că a existat tort. Ăsta e şi motivul principal pentru care mă emoţionează nunţile.

2. Dacă ar fi să ne luăm după aparenţe, termin facultatea.

3. Persoane pe care mi se părea că le văd pentru prima oară mi-au zis că-mi citesc blogul şi că le place. După ce vor citi asta, nu o să le mai placă.

Pasive (dacă nu ştim economie, recurgem la logică):

1. Dacă nu aţi aflat până acum, să fii femeie (?), să te faci mangă, să dansezi pe masă şi să-ţi vâri organul musculos mobil care se află în cavitatea bucală în cavităţi bucale aleatorii aflate prin preajmă e un trend ce nu se demodează niciodată. La şaptesprezece ani aveaţi o scuză: eraţi adolescente proaste. Acum scuza voastră e...?

2. E foarte penibil de ambele părţi să realmente tragi de un profesor să danseze cu tine, în condiţiile în care acesta te-a refuzat deja de aproximativ patru ori. Se citeşte disperarea şi pe faţa ta, se citeşte disperarea şi pe faţa lui. Cam penibil... Şi, dacă arunci o privire în jur, se citeşte disperarea şi pe feţele colegilor tăi, care sunt capabili să întrevadă penibilul situaţiei. Există situaţii în care repetiţia obositoare a unui cuvânt e de fapt o metaforă.

3. Termin facultatea. De ce am pus chestia asta la partea cu plus, nu înţeleg. Schimbarea majoră în viaţa mea care decurge din asta e că trebuie să încep să o iau în serios. Şi schimbarea şi viaţa.

4. Cea mai intensă emoţie pe care mi-au trezit-o finalul de facultate, gaudeamusul şi banchetul a fost somnolenţa.

5. Vă rog frumos, luaţi toate tutu-urile roz din faţa mea! În ceea ce mă priveşte, puteţi să investiţi şi să le amenajaţi o întreagă ţară a tutu-urilor roz, unde să le mutaţi pe toate. Ar fi singura cauză pentru care aş dona, chiar şi acum, când se presupune că nu am de unde. Aş dona... sânge, jumătate de ficat, păr natural, ce vreţi voi. Să punem ficat pe ficat, ban pe ban şi să luptăm pentru această cauză nobilă!

6. M-am machiat ca un clown. Pentru că nu am ieşit în viaţa mea de la machiaj machiată altfel decât un clown, am luat înţeleapta decizie de a mă machia singură. Omiţând detalii cum ar fi faptul că, unu, habar n-am să fac altceva corect, în afară de a trage o linie cu tuş şi de a da cu rimel, doi, e imposibil să învăţ restul procedurilor cosmetice în ziua banchetului, trei, e imposibil să învăţ restul procedurilor cosmetice de la sine, patru, e o idee foarte proastă să încerc să învăţ restul procedurilor cosmetice, în ziua banchetului, de la sine, şi cinci, un machiaj total nereuşit, total extravagant şi total asimetric al ochilor NU SE VA SALVA dacă adaug bronzaliu pe pomeţi şi ruj roşu. Ca o consecinţă firească, m-am machiat ca un clown.

7. În momentul în care am intrat în sală, m-am liniştit, constatând că mă aflu în ţara clownilor.

8. Faptul că mă aflam în ţara clownilor nu trece cu vederea faptul că tutu-urile roz trebuiau expulzate în ţara tutu-urilor roz.

9. Mi-am dat seama cam târziu, dar ţara tutu-urilor roz e deja şi amenajată, şi populată.

10. Ne vedem peste zece ani, la fel de frumoşi...

Pe pielea mea

2010-05-05T02:03:00.000+03:00

Eu şi solarul, nu foarte buni prieteni. Am avut şi eu perioada mea de rătăcire, prin liceu, când trăiam cu impresia că existenţa se rezumă la culoarea pielii, dar am evoluat. (Existenţa se rezumă, de fapt, la haine.) De atunci, mai mergeam din când în când, maxim cinci minute şi maxim la zile mari. Până într-o zi...

...Când am nimerit într-un tub cu neoane care pâlpâiau aiurea şi erau acoperite cu un gard de sârmă care semăna teribil cu o maşină de tortură. Sau cu un incubator, nu ştiu. Ştiu, cu o maşină de tortură încastrată într-un incubator. Veşnicia comprimată au fost cele cinci minute cât am stat înăuntru! Tremuram în bârâit liniar de solar şi aşteptam să vină apocalipsa. Când m-am văzut afară, cu mâinile şi picioarele unde erau înainte să intru, am mulţumit cerului şi am fugit mâncând pământul. Urmând să mă întorc când mi-or sta picioarele unde-mi stă capul.

Ei, dar o dată în viaţă termină omul prima facultate! Şi o dată în viaţă merge omul la banchetul de terminare a primei facultăţi. Şi nu vrea el să aibă o frumoasă tentă arămie atunci? Aşa că îmi iau inima-n dinţi şi merg la solar. Dar unde-mi stă capul?

Ajung la recepţia solarului, unde o domnişoară probabil recepţioneră a solarului rumega emoţionant ceea ce bănuiesc că era jumătate de pachet de gumă. Având în vedere că am hotărât să nu mai consider oamenii idioţi dacă au o înfăţişare care îi apropie foarte mult de ceea ce e, în viziunea mea, un idiot, ignor faptul că domnişoara nu se putea să arate mai idioată.

Domnişoara: Ceaaau! (cranţ, cranţ) Vrei să faci solar, nu? (cranţ, cranţ, cranţ)

Nausica: Ăăă, da.

D: Cât? (cranţ)

N: Din câte în câte minute e?

D: Ăăă (cranţ, cranţ), adică?

N: Nu ştiu cum să-ţi explic... DIN CÂTE ÎN CÂTE MINUTE SE POATE FACE SOLAR, DIN TREI ÎN TREI, DIN PATRU ÎN PATRU, DIN CINCI ÎN CINCI, CUM E SETAT SOLARUL AICI LA VOI?

D: Aaa! (cranţ, cranţ, cranţ)

N: AAA!!!

D: Din cinci în cinci.

N: Cinci, te rog.

D: Cincisprezece?

N: (oare-i bolnavă?) CINCI!

Trec de partea neplăcută, ajung în solar. Porneşte. Începe vântul, stropitoarea, "morena morena blablabla blablabla", toate bune şi frumoase. Pleacă morena, vine "lolli-lollipop". Şi numa' ce văd că pleacă şi lolipopul. Deja e putred. Păi dacă o melodie are, în medie, trei minute şi eu stau aici de două melodii, înseamnă că trebuia să nu mai stau aici de un minut. Poate or fi fiind melodiile astea într-o existenţă paralelă, unde timpul e altfel. Aştept, aştept, îmi miroase a putred şi mai tare, până la un moment dat când... ÎMI MIROASE A ARS. Apăs "stop", ies. Mă uit în oglindă. Nu mă mai uit în oglindă, că o omor dacă mă mai uit în oglindă.

N: Am impresia că nu am stat doar cinci minute.

D: Da, ţi-am pus zece.

N: ?

D: ...

N: Just! Tu ai vrut cincisprezece, clienta a vrut cinci, ai făcut tu, cu căpşorul tău, media.

Logica: Nu toţi oamenii care nu arată a idioţi nu sunt idioţi, dar toţi oamenii care arată a idioţi sunt idioţi.

Am o frumoasă tentă vişinie.

Nausica îşi deschide dulapul

2010-05-03T02:18:00.001+03:00

E momentul să "lansez" "proiectul" la care "lucrez" (mereu am vrut să folosesc cuvintele astea! Voi nu le auziţi toată ziua la televizor? Totuşi, parcă sună mai bine pe sticlă...) de vreo două săptămâni. Având în vedere că se apropie licenţa şi trebuie să adaug încă ceva pe lista de activităţi menite să mă încetinească/oprească de la a lucra la ea, având în vedere că pericolul de a transforma acest blog în cele ce urmează este undeva între mare şi foarte mare, iar voi vreţi literatură, cred că am luat decizia corectă.

Pentru superficialii care totuşi vor şi altceva, pe lângă literatură, i-"am născut" (asta nu-mi doresc să zic prea curând!) un frate geamăn acestui blog: http://www.onshapes.blogspot.com/.

Desigur, formele sunt o figură de stil.

Pastişă

2010-04-30T16:35:00.002+03:00

Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Căţea bătrână, durerea
mă pândise-n încordare
în spatele ei.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă.
Că aşa e-n viaţă:
te muşcă leoaica, azi, de faţă,
de mâine, căţeaua te muşcă,
pe viaţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura.
Şi tot mai rău mă strânge centura,
sau n-am aer fără tine,
sau nu mai vrea să-mi curgă sânge
prin vine.
Şi tot mai tare creşte ura
pe mine.
Şi privirea-n sus ţâşni,
pe cer poate te-o găsi.
Curcubeu - tăiat în două,
oricât plouă, oricât plouă...

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
am căutat muşcătura
s-o vindec c-o alifie.
Dar leoaica arămie
cu mişcările viclene
nu lasă urme pe faţă.
În stomac îţi stă,
o viaţă,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

O oaie, două oaie. Niciodată oi!

2010-04-27T23:55:00.005+03:00

Dacă vă spun unde am fost de dimineaţă, o să vă imaginaţi că existenţa mea "se întâmplă" în două locuri, în total. La "Gogoaşa înfuriată" şi la facultate. Nu sunt o împătimită a gogoşilor, ba dimpotrivă. Totul ţine de teoria conform căreia dimineaţa trebuie să mănânc, urmată de teoria conform căreia dimineaţa mănânc prima chestie relativ comestibilă care-mi iese în cale. Şi, cum mă aflam la colţ de stradă, cu studentul P., în aşteptarea studentei L., ăla era, fără greş, locul şi momentul potrivit pentru micul dejun.

"Gogoaşa înfuriată" se va numi de astăzi "Gogoaşa retardată". Decizia am luat-o în urma... următoarelor evenimente. Trebuie să vă explic, dacă numele nu vă sugerează, că acest local este în ansamblul lui o gheretă. Ca toate gheretele, în faţa ei e o umbreluţă, pusă acolo să nu bată soarele pe capul vânzătoarei (se pare că umbreluţa e, de fapt, pusă acolo degeaba) şi... atât. Mai departe e şoseaua. Scurta discuţie:

Nausica: O chestie din asta (îi arăt cu degetul o merdenea cu brânză din vitrină, pentru că nimic nu mi se pare mai inuman decât cuvântul merdenea şi sunt fizic incapabilă să îl pronunţ), vă rog.

Femeia cu umbrelă la cap: Cu brânză?

N (A îi răspunde sau a nu îi răspunde?): Da. V-am aratat-o cu degetul pe aia cu brânză.

FCULC: Aici sau la pachet?
N (Pe bune?): Unde aici?

Iau merdeneaua şi, în timp ce sulfu să se răcească brânza şi în timp ce o aşteptăm pe studenta L., stau de vorbă cu studentul P.:

Nausica: Trebuia să îi zic că o vreau "aici". Oare mi-o dădea pe farfurie, în stradă? Sau îmi dădea furculiţă şi cuţit?

Studentul P. (râzând): Da, bă, chiar!

N: Cum pot unii să facă asemenea gafe? O să scriu de ea pe blog.

SP: Da, bă, chiar! Tu ai blog!
N: Ce, ai citit?
SP: Nu. Cum îi zice?
N: Onsheeps punct blogspot punct com.
SP: Da', bă, sheep nu are plural.
N (şi-atunci mă izbeşte: "SHEEP NU ARE PLURAL"): !!!

SP (râzând): Cum pot unii să facă asemenea gafe?

Vedeţi copii, de ce e important să nu chiuliţi în clasa a doua şi în ciclul primar, în general? Atunci învăţăm să scriem, să citim, să socotim. Atunci învăţăm că "creaţă" se scrie "creaţă", nu "kreatză", atunci învăţăm că e incorect să foloseşti construcţia "că că" sau altele pe acelaşi tipar, atunci învăţăm că mai mult de un succes nu e "succesuri", atunci învăţăm că nu e cool să scrii "oo" în loc de "u" şi tot atunci învăţăm că substantivul "oaie", în limba engleză, e defectiv de plural.

Pentru că nu sunt fiica preşedintelui, pentru că îmi permit licenţe poetice, dar nu chiar în titlu şi pentru că sunt obsesivo-compulsivă şi nu mai pot să dorm nopţile dacă rămâne aşa, "On sheeps" se va numi de astăzi "On sheep".

Autosugestie

2010-04-26T12:15:00.006+03:00

Eu vă spun! Sunt posedată de cel-al-cărui-nume-nu-poate-fi-rostit. Aud voci. Voci pe care doar eu pot să le aud. Mă teleghidează. Eu vă spun, mă teleghidează!

Nausica: Astăzi trebuie să lucrez la licenţă. Neapărat!
Alter ego: De ce azi? De ce nu mâine?
N (neîncrezătoare): Crezi că mai am timp?
A (convingător): Păi ce ţi-e azi, ce ţi-e mâine? Doar că e mâine, nu e azi.
N: Şi dacă tot aşa-mi zici, când o mai fac?
A: Păi nu tot aşa-ţi zic. Tot aşa-ţi zic azi.
N (suspicioasă): Nu, nu, nu! Mă pun acum!
A: STAI!
N: Ce?

A (solemn): La urma urmei... ce e licenţa? Un document. Doar un document. Cu ce te face pe tine mai inteligentă un document?

N (nedumerită): ...

A (tăinuit): Licenţa asta... e pentru ei! La ce-ţi lipsesc ţie documente? E la tine-n cap tot ce-ţi trebuie.

N (încruntată): Sunt în ultimul an de facultate. Trebuie să fac licenţa!
A (dezgustat): La urma urmei... ce e facultatea? O instituţie. Doar o instituţie. Care e legătura dintre tine şi o instituţie?

N (încurcată): ...

A (dezaprobator): Nu-mi place de tine, nu-mi place de tine, eşti prea convenţională.

N: Păi sunt convenţională, normal că sunt convenţională. Că aşa merg lucrurile. Trebuie să termin facultatea...

A: Trebuie, trebuie... Tu te auzi?

N: Păi da! Trebuie să termin facultatea ca să-mi găsesc ceva de lucru.

A (râzând): ..."ca să-mi găsesc ceva de lucru"! Tu ai habar câţi au terminat facultatea şi nu-şi găsesc nimic de lucru?

N: Şi dacă nu o mai termin, cu ce o să-mi crească şansele să-mi găsesc?

A: Eu nu-ţi zic că o să crească! Eu îţi zic că sunt egale.

N: Păi şi dacă sunt egale, de ce toată lumea face facultate?

A: Păi eu ce-ţi spun?! Asta-ţi spun şi eu!

N: Nu, tu-mi spui să nu o fac numai eu!

A: Pentru că nu te ajută dacă o faci şi tu!

N: Nu ajută, nu ajută, dar cu ce strică?

A (ironic): Aha! "Cu ce strică?"

N (încurcată): ...

A: Îmi place, îmi place de tine, ai principii sănătoase!

N (supărată): Ironiile astea ale tale nu au niciun haz.

A (supărat): Bun! Pentru că nu încerc să te amuz.

N (superioară): Scap eu de tine, o să vezi! O să merg... o să merg la... la biserică!

A (superior): La urma urmei... ce e biserica? O instituţie. Doar o instituţie. Care e legătura dintre tine şi o instituţie?

N (plictisită): Ştii ceva? Mă doare capul. Hai că lucrez mâine la licenţă.

PiaR în grevă

2010-04-23T13:22:00.003+03:00

Există anumiţi oameni al căror rost nu este definit, într-un anumit spaţiu şi timp. Nu vorbesc de existenţa lor, în general. Acolo intră alte categorii de oameni fără rost.

Ieri, ştie toată suflarea din România care ori are televizor, ori merge la şcoală, ori pur şi simplu deduce din nivelul de trai al conaţionalilor, profii şi studenţii au făcut grevă. Studenţii, pentru că noua lege (?) taie burse, decontări de abonamente... în general taie orice implică un flux de lichidităţi dinspre stat spre student. Profesorii, pentru că... nu ştiu de ce, pentru că oricum pe ei nu prea îi bagă nimeni în seamă.

Cum românii nu se ţin de cuvânt nici când zic că fac grevă, unul dintre profesori a dat sfară-n ţară că el face curs, că să nu lipsim. Cum profesorul în cauză este unul dintre cei mai tari profi care mi-au predat în facultate, mă abţin de la comentarii suplimentare. Şi cum revendicări la adresa statului român nu am, mă jertfesc pe altarul educaţiei şi mă îndrept grăbit spre facultate.

La intrare, cerberul, în persoana unei dudui prea înalte şi prea slabe. Nu mă înţelegeţi greşit, şi eu sunt înaltă şi slabă. Dar ce trece de un 1.80 m şi e femeie, trebuia să fie bărbat! Şi ce trece de 1.80 m, dar nu trece de 50 de kilograme, trebuie să mănânce!!! Dau să o ocolesc prin stânga, face un pas în stânga, dau să mă furişez prin dreapta, face un pas în dreapta. "Femeie, trebuie să fiu la curs de un sfert de oră şi, fie vorba între noi, sunt prea bătrână pentru jocurile astea", urlu în sinea mea şi mai încerc o dată prin stânga. Femeia, aerodinamică şi cu precizie de felină, e cu o secundă... în faţa mea.

Nausica: Mă inviţi la dans?
Femeia: Unde mergi?
Mă dau trei paşi în spate, mă uit tâmp la zidul pe care scrie cu litere de-o şchioapă "Universitatea de Vest Timişoara", mă uit tâmp la ea. Mă mai uit o dată la zid, mă mai uit o dată la ea. Ea, impenetrabilă. Încep să mă înduioşez...

F: Ştii că e grevă?
N: Da...
F: Ştii că nu o să mai primeşti bursă?
N (abia stăpânindu-şi lacrimile): Sunt ultima din clasă, mie nu-mi dă nimeni bursă.
F: Bine, bine, atunci ştii că o să trebuiască să plăteşti căminul?
N: Da? Chiar dacă nu stau în cămin?
F: Atunci poate nu ai auzit, dar nu o să-ţi mai fie decontate biletele!
N: Ce bilete?
F: De tren, de autobuz...
N: Am maşină...
F (exasperată): Atunci colegii tăi nu o să mai beneficieze de toate astea!
N (exasperată): Atunci am convenit că e problema colegilor mei!
F (la capătul răbdării): Ai auzit de solidaritate?
N (la capătul răbdării): Întreabă-l pe prof! EL nu face grevă!!!

Scrisoare de intenţie

2010-04-21T20:31:00.007+03:00

Având în vedere că în vara asta termin facultatea, măritată nu-s, perspective vagi, trebuie să mă fac om serios, cu meseria lui. Se zice că munca e brăţară de aur. Paradoxal, mie nu-mi place nici munca, nici aurul, mai degrabă fierul aurit. Dar am constatat pe parcursul vieţii mele boeme de până acum că există nişte hârtii colorate pe care, dacă le dau la o tanti cu unghii lungi care mă oripilează (unghiile şi, in extenso, tanti), îmi dă în schimb haine, poşete şi pantofi şi tot ce-mi mai poate pofti sufletul (nu că mi-ar mai putea pofti altceva). Societatea îmi impune, astfel, ca şi eu să produc respectivele hârtii...

Se pare că modalitatea fundamentală e exact aia care îmi provoacă fiori pe şira spinării: munca. Dacă tot mă supun unei asemenea cazne, trebuie măcar să mă asigur că o să o găsesc pe aia care mă face să îmi doresc să mă trezesc cu noaptea-n cap, astfel încât să reuşesc să ajung la o oră decentă unde am de ajuns. În limbajul angajaţilor, ce înseamnă oră decentă? Ultima oară când am văzut lumina la şapte dimineaţa a fost odată, în anul întâi de facultate, când am ajuns acasă din club la... şapte dimineaţa. Şi sper din tot sufletul că nu o să o mai văd niciodată. Deci pe la zece-i bine? Rămân peste program, numai să nu mă trezesc mai repede. Rămân şi până la două!

În acelaşi timp, trebuie ca munca prestată să fie recompensată cu o cantitate considerabilă de hârtii colorate. Nu e o dorinţă de-a mea. Ba mai mult, pe mine hârtiile astea mă plictisesc teribil. Am mare grijă să scap de ele în cel mai scurt timp! Tanti cu unghiile lungi e responsabilă pentru situaţie. Am o preferinţă pentru pantofii în schimbul cărora pretinde foarte multe. Treaba ei! Să facă ce vrea cu ele, mie oricum nu-mi folosesc la nimic.

O altă problemă care trebuie pusă pe tapet e legată de concediu. Am înţeles că, tot în limbajul angajaţilor, vacanţa nu se mai numeşte vacanţă, ci se numeşte concediu. Şi se deosebeşte de vacanţa tradiţională nu doar terminologic, ci şi temporal. Mai exact, concediul are cu câteva luni pe an mai puţin. Eu aş vrea să rămân pe vechiul sistem, deci treceţi-mă pe lista cu vacanţe.

Alte pretenţii nu am. Eventual să excludem munca în echipă. Categoric să excludem munca în echipă! E cea mai inutilă chestie care s-a putut inventa, de la invenţia însăşi a muncii. Am cap, mâini, picioare, chestiile de bază de care am nevoie ca să prestez o muncă. De ce să-mi fie ataşate alte mâini şi alte picioare?

Aştept propuneri.

Zi, noapte

2010-04-18T02:26:00.000+03:00

Te vreau pe tine ziua, să plecăm departe pe hartă. Să fugă ţări, oraşe, munţi, ape. Toate în urmă. Dar nimeni să nu ne ştie de urmă. Să mă furi. Să mă duci departe. Să nu mă laşi să-mi vină să mă uit în spate. Şi să ajungem odată la casa din poveşti. Sau, dacă nu... să mergem mereu în faţă, mereu mai departe.

Te vreau pe tine ziua, să ne plimbăm de mână prin oraşe mici, pavate ca-n poveşti cu copii şi vrăjitoare. Să mâncăm castane prăjite, fiecare din punga lui. Să le termin prima şi să mai iau o castană din punga ta. Poate chiar ultima... De la geamuri, de după muşcate, bătrâne uscate să ne privească până la capătul străzii. Şi să ne vadă împreună până la capătul lumii.

Te vreau pe tine ziua, să culegem scoici pe o plajă. Scoici sau pietre sau orice ne mai aduce marea. Să le luăm pe toate aşa cum vin. Şi să le dăm drumul. Doar cum vin, aşa se şi duc. Şi până la urmă toate vin şi toate se duc.

Te vreau pe tine ziua, să decojim ciuperci, să punem pe ele sare. Să ne uităm la filme cu războaie, eroi, laşi, câştigători şi perdanţi. Şi la urma urmei, toţi să fie, de fapt, actori. Nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă, toată lumea tace şi trăieşte. Cât trăim, să mâncăm împreună păduri de ciuperci şi mine de sare.

Te vreau pe tine noaptea, să uităm de altare, de cuvinte, de reguli şi de noi. Să uităm de ieri, de mâine, de el, de ea, de ei, de ele. De toţi, de toate. Să ne ascundem lumea sub o pătură aspră. Să se tânguie ploaia printr-o fereastră spartă. Să ne plece îngerii să se roage pentru noi. Târziu, în noapte, abia... eu să redevin eu, tu să redevii tu. Să devenim înapoi.

De azi doar, să nu uităm.

Ne vedem joooi

2010-04-16T19:31:00.005+03:00

Cea mai stupidă zi, orariceşte şi teoreticeşte vorbind, e joia. Orariceşte pentru că am patru (PATRU!) cursuri unul după altul, de la 11 dimineaţa la 6 seara, teoreticeşte pentru că, în funcţie de foame, intervalul în care se întâmplă cursul numărul 2 sau cursul numărul 3, eu nu sunt disponibilă. Şi dacă singurul criteriu după care mă ghidez pentru ca să fac selecţia între cele două e momentul în care începe să chiorăie maţu', puteţi uşor deduce cam cât mă stimulează. Psihic.

Am început semestrul în forţă. Am vrut să testez pe propria-mi piele cât de în serios se ia învăţământul românesc şi cât de bine gândit e sistemul şi dacă e posibil să fie aşa cum îşi imaginează nenii care fac orarul. Adică să apeşi pe butonul care să te pornescă, să funcţionezi la capacitate intelectuală maximă atâtea ore, mâncând doar aluaturi de la chioşc, că altceva NU EXISTĂ, şi respirând o chestie care se vrea oxigen, dar e oxigen numai în scenariul cel mai optimist, pentru că sala, din motive de balamalele ei şi de balamalele celor care se ocupă de balamalele ei, nu se poate aerisi. Aşa că, vreo... prima săptămână, am mers la toate cursurile.

Când am ieşit din facultate mă simţeam de parcă cineva mi-ar fi separat capul de restul corpului la ora 11, mi-ar fi instruit membrele inferioare să o ia înainte ca să intre în amfiteatru şi să stea cuminţi acolo, cu tot cu burtă şi membre superioare, în timp ce mi-ar fi dus capul la Disneyland, mi l-ar fi dat toată ziua cu trenuleţul şi la ora 6 seara mi l-ar fi adus înapoi. În şuturi.

Sistemul, profund defectuos, se cerea îmbunătăţit. Măsura de optimizare cea mai logică era să încep de joia week-end-ul prelungit. Chestie imposibilă din două motive. În primul rând, pentru că încep săptămâna marţea. Ar fi cam ciudat să fie sfârşit de săptămână cinci zile pe săptămână şi săptămână propriu-zisă două zile pe săptămână. Ar fi ciudat şi nu aş mai avea nicio scuză în primul rând faţă de mine şi ar trebui să mă pun să lucrez la licenţă. În al doilea rând, facultatea, în zilele noastre, e învăţământ obligatoriu. Cu prezenţe ca-n gimnaziu şi cu interdicţie la examen dacă nu ai prezenţe. Adică dacă eu am creier suficient de bine găurit încât să stau acasă şi să mă uit pe bloguri de modă în timp ce citesc cartea-suport de curs, de ce trebuie să merg la curs să citesc în variantă proiectată pe tablă EXACT ACEEAŞI CARTE? E ceva special la literele mari? O să-mi amintesc în sesiune "Daaa, definiţia asta era aşa maaare!!!"? Sau, şi mai bine... să îmi dictezi EXACT ACEEAŞI CARTE?! Să fiu eu oare atât de ataşată de scrisul meu, încât să mă pun să copiez o carte, ca să am de unde să o citesc?

Soluţia am găsit-o, într-un final. Geanta cu care merg la sală! Iau câteva cărţi. Ultima oară am luat "Paria" lui Bruckner, care e uşurică, se poate citi fără probleme şi dacă profu' face gălăgie mare, şi reuşeşte cu succes să mă ducă departe, până-n India departe. L-am luat şi pe "Doctor Jivago", la care încă nu renunţ, că se presupune că e una dintre cele mai importante cărţi ale secolului XX, plus că suntem abia la jumătatea semestrului. Dar până acum nu a reuşit să facă altceva decât să mă determine să-mi jur că nu mai cumpăr ruşi în viaţa mea, pentru că e prea dureros să citesc cărţi în care personajele se numesc Ivan Ivanovici Voskoboinikov sau Nikolai Nikolaevici Vedeniapin. Nu vă imaginaţi acum că sunt mare devoratoare de biblioteci. Ar fi doar prea bătător la ochi să-mi instalez laptop-ul pe masă. Am mai luat pila, uleiul pentru cuticule şi soluţia pentru întărit unghiile. Nu am mai avut aşa manichiură în viaţa mea! Oja miroase prea puternic, eventual dacă mă aşez mai în spate... Fac şi sport! Aţi auzit de muşchii Kegel? În spatele slăbănoagei care sunt, un mare culturist se ascunde. În interiorul, adică.

Să mai zică cineva că facultatea zilelor noastre nu dezvoltă tânăra generaţie!

A lot like love

2010-04-13T14:42:00.002+03:00

Băiatul şi fata mănâncă fistic. Fiecare caută, în linişte, sâmburii cu învelişul mai uşor de desfăcut. La un moment dat...
Fata: Vrei să te căsătoreşti cu mine?
Băiatul: Ce, vrei să ne căsătorim?
F: Nu, măi, suntem prea tineri. Adică eu sunt... prea tânără.
Băiatul se amuză. Mai ronţăie un fistic.

B: Atunci de ce mă întrebi?
F: Păi să ştiu şi eu... care sunt intenţiile tale?!
B: Păi, cum ai zis, eşti tinerică...
Fata se amuză. Mai ronţăie un fistic.

F: Hai, serios. Mă tot întreabă buni...
B: Şi ce i-ai zis?
F: Că mă iei.
B: Păi zi-i tot aşa.
F: Bine, tot aşa-i zic. Mai vrei fistic?
B: Da.
Fata mai aduce fistic.

B: Şi tu ce crezi?
F: Cum ce cred?
B: Că te-oi lua?
F: Treaba ta! Eu sunt... cum ai zis? Tinerică...

Băiatul şi fata se amuză.

Mate şi filo

2010-04-12T02:30:00.000+03:00

Mate:
Doi. Un el. O ea. Un lac. O lună. Cea mai mare lună. Un infinit de stele. O potecă abruptă. Două pietre mari. Trei peşti albăstrui. Zece degete legate. Cel mai puternic nod. Cea mai mieroasă iluzie.

Filo:
E ultima noapte de dragoste. Mâine e întâia zi de după ultima noapte de dragoste. Întâia zi de război, pace... mai contează? Dar noaptea asta e ultima noapte de dragoste. Şi parcă vrei să te îneci în ea. Sau în lac. Sau undeva... Să te ia un vârtej şi să nu-ţi mai dea drumul, până se termină tot timpul lumii sau lumii tale. Dar vârtejul te ia, te ameţeşte, se opreşte.

Şi inimile noastre - două pietre mari, cărându-se fiecare pe sine.

House MDaaah!

2010-04-09T14:20:00.007+03:00

Dacă îmi zici că "genial" nu suportă grade de comparaţie, e clar că nu ai văzut cel mai genial serial care mi-a gâdilat vreodată retina şi alte părţi ale corpului (creierul ar fi un exemplu bun), House MD. Nu l-ai văzut? Dă-mi, te rog, o adresă de peşteră, să-ţi trimit câteva DVD-uri. Ai văzut o parte, dar nu-ţi place? Eşti ultimul om de pe pământ.

Nu, nu-mi veni cu argumente gen "gusturile nu se discută", că nu gust. Gusturile se bine-mersi discută. Şi gusturile chiar spun foarte multe despre tine. Înainte să-ţi caşti gura, îţi pot deja aprecia IQ-ul cu o marja de eroare de maxim 5%. Desigur, există şi excepţii. Mie, de exemplu, dacă mă vedeam aseară în oraş, nu-mi dădeam mai mult de 100 nici în ruptul capului!

La început am fost sceptică. Serial cu acţiune în spital? Nu, mulţumesc. După lungile insistenţe ale unui prieten, Dumnezeu să-i dea o maşină neagră şi un apartament cu şase camere şi trei băi, faţă-n faţă cu Parlamentul din Londra, mi-am luat primul episod. În doar câteva secvenţe, pe sărite, am văzut o bucată de creier, împrăştiată, câţiva metri de venă şi vreo doi ficăţei... în sânge. Mi-am dat seama că dacă încep să-l urmăresc, o să mai mănânc cam o dată pe săptămână. La momentul ăla, având de dat jos vreo trei kilograme, am apreciat că primul sezon o să se ocupe de problemă şi am apăsat butonul care a declanşat isteria.

Şi să mă vedeţi acum, la sezonul 6, cu ce poftă beau suc de roşii cu sare şi piper, în timp ce o armată de chirurgi îl taie pe unu' bucăţi bucăţele, îi pun inima pe masă, apoi o lipesc la loc şi o repornesc cu o chestie din aia care te curentează! Şi doar să mă vedeţi cum savurez o porţie de mâncare chinezească aburindă, în timp ce o tipă galben-verzui-străvezie vomită cu presiune şi determinare 3 doctori care se învârt în jurul patului ei!

De unde atâta tărie de caracter? De la el:

Gregory House îmi transformă pupilele în inimioare roz, îmi face inima să se zbată ca un fluture în plasă şi-mi lasă fluturii să zboare. Atât de bine construit poate fi! Ca personaj. E un tip deteriorat, arogant, ironic, îşi bate joc de aproximativ toată lumea, şchiop, dependent de calmante, jigărit şi, din când în când, suicidar. Îi plac jocurile, mai ales şahul, şi mai ales cu piese în carne şi oase. Ştie, în orice moment, de ce boală suferi şi de ce suferi. Te tratează şi te exploatează.

Şi chestia care îmi taie pur şi simplu respiraţia e că, după atâtea sezoane, nu ştiu dacă e nefericit pentru că nu poate sau pentru că nu vrea să fie fericit. Că ştiu întotdeauna că zice ce gândeşte, dar nu ştiu niciodată dacă gândeşte ce zice. Îmi taie respiraţia că nu ştiu dacă inima lui poate sau nu poate fi pornită cu o chestie din aia care te curentează.

Brother cu mine

2010-04-07T14:21:00.004+03:00

O caracteristică a românului, de rând sau de seamă, e că ştie să le facă pe toate. Cel puţin din gură. Acum, caracteristica principală a românului e că, dacă totuşi nu ştie şi nu ştie să facă ceva, acest lucru trebuie să-i fie demonstrat. Ca la carte. Cu ipoteză, concluzie, demonstraţie. Trebuie să înţeleagă esenţa "nu ştiu"-lui, să lupte cu el, să-i curgă sudoarea neputinţei pe frunte!

O caracteristică a mea, oaie de seamă, e că ştiu să le fac pe toate. Mai ales din gură. Acum, caracteristica mea pricipală e că, dacă totuşi nu ştiu şi nu ştiu să fac ceva, acest lucru trebuie să fie învăţat. Ca la carte! Chit că rezultatul e mai pestriţ...

Sunt economist. Băncile din amfiteatrul de la facultate au înălţimea perfectă, scaunele sunt tapisate cu ceva material pluşat sub care există un burete moale... nu cred că aş dormi mai bine la altă facultate! Sunt scriitor. Scriu pe blog de două-trei ori pe săptămână, de vreo trei săptămâni încoace, şi toţi prietenii mei îmi spun că scriu minunat şi că se hăhăie copios când mă citesc. Sunt fashionistă. Dulapurile mele vomită - nu ştiu dacă de pline sau de colorate - şi toc de bani toată suflarea din jurul meu pentru ca să le menţin starea de suprasaturaţie. Sunt multilinguală. Cu inglişu' nu mori de foame nicăieri, iar portugheza şi franceza îmi sunt stocate în creier, doar că-n stare de leşin. Cred, oricum, că sufăr de o oarecare formă de retard, din moment ce, după patru ani de germană, tot ce am reţinut e cuvântul "kleidung", dar, chiar şi cu ăsta, eu nu aş muri de foame. Sunt bucătar de soi. Fac o mâncare - tu doar alege specificul - de să înghiţi şi furculiţa, dar nu te îngrijora! Riscul să o înghiţi se produce de trei ori pe an, că mai des de atât nu mă epuizez. Sunt critic de artă. În maxim trei minute ţi-am desfiinţat orice film, carte, pictură, sculptură, fotografie, piesă de teatru, am sau n-am văzut-o sau citit-o! Sunt cercetător în tehnologia chimică a produselor textile, pielii, blănurilor şi înlocuitorilor. Aş putea să belesc ochii la o pereche de pantofi o săptămână. Sunt expert financiar-bancar. Am nevoie de maxim trei magazine să ştiu exact ce trebuie făcut cu banii. Sunt fotograf. Am vreo zece giga de poze cu mine în calculator. Sunt hamal. Dacă merg cel puţin două zile undeva, chiar şi la buni, la ţară, categoric o să am la mine bagaje mai grele decât de două ori greutatea corpului meu.

Ultima găselniţă e că îmi doresc foarte mult să fiu croitor. Studiile arată că ritmul în care îmi cumpăr haine e egal cu ritmul în care coase acul maşinii de cusut. Am ajuns la concluzia că situaţia nu poate continua şi că trebuie să-i pun capăt cu orice preţ. Deoarece când eram mică toate Barbie-ile erau dezbrăcate de rochii şi îmbrăcate în... creaţiile mele şi deoarece zeii au zămislit revista Burda, unde găseşti lunar cam 50 de tipare, am decis că urmatoarea investiţie pe care o am de făcut este maşina de cusut "Brother LS-2125", laptele şi mierea maşinilor de cusut. Părinţii, bunicii, moşii, strămoşii au calculat că fiecare apucătură mă ţine, în medie, două săptămâni şi au rămas neînduplecaţi la rugăminţile mele pline de patos. Dar iepurele! Săracul iepure...

Şi iată-ne! Faţă în faţă, doar noi două. Cea mai interesantă chestie la ea e culoarea. Mereu mi-am dorit o maşină culoarea laptelui! Şi toată chestia aia albastră îi dă un aer grav şi distins, în acelaşi timp. O plac. Clar o plac! O mângâi suav. O admir pe toate părţile. Străluceşte. Găsesc un buton negru. Îmi fac de trei ori semnul crucii şi apăs. Şi nimic! Se-mpute treaba. Iau instrucţiunile.

...

Trei ore mai târziu, un tricou negru de-al mamei are în mijloc o linie albă, de un sfert de metru, relativ dreaptă. Un început bun!

Eu sunt oaia de seamă cea pierdută!

Bătrânul

2010-04-06T01:41:00.002+03:00

Toate erau la locul lor, aşa cum le lăsasem ultima oară. Paharele aşezate în zig-zag, în spatele vitrinei de sticlă, ibricul lângă aragaz, deşi el nu bea cafea niciodată, coşul cu potpourri pe masa din sufragerie, aceleaşi reviste de modă pe suportul de lemn şi, lângă, crema ei de mâini cu miros de migdale. Nu vedeam nicăieri un fir de praf sau o haină aruncată. Mă întrebam dacă nu cumva bunicul înnebunise.

Nu îl ştiam deloc aşa. El era opusul bunicii. Îi displăceau simetriile, îl chinuiau regulile, îl obosea ordinea şi îl irita o casă făcută, parcă, pentru a fi admirată, nu locuită. Singurul sfat pe care mi l-a dat vreodată a fost: "Când găseşti o femeie prea bună pentru tine, ia-o de nevastă. Dar, dacă e capricorn, fugi cât te ţin picioarele!". Mi-o spunea mereu când bunica era prin preajmă, iar ea zâmbea.

Începeam să mă simt vinovat că nu l-am vizitat de când ea s-a dus... Părea cât se poate de senin. L-am întrebat, încercând să-mi ascund îngrijorarea, cum se simte. Şi-a mutat privirea în gol, şi-a golit-o de orice expresie şi, zâmbind, a început:

Bunica ta... mare pacoste! A fost singura femeie pe care am iubit-o. Ăsta a fost cel mai uşor lucru pe care l-am făcut vreodată. Şi cel mai greu, deopotrivă.

Făcea o ciorbă straşnică! Nu râde, băiete, dragostea trece prin stomac! Vorbea întruna, dar ştia când să tacă. Şi ştia mereu să mă facă să o urmăresc cu privirea. Deşi parcă era mereu la fel... parcă era mereu alta. Avea o gură spurcată. Nu se lăsa de capul meu până nu mutam munţii din loc. De gura ei i-am mutat! Ştia să râdă, să plângă, să trăiască, să dorească, să viseze, să scrie, să urască. Şi cum ştia să mai iubească!

Şi mi-era greu să o iubesc, că era afurisită, ca toate femeile. Şi-o mai auzeam câteodată suspinând. Şi-o mai vedeam câteodată că e departe. Numa' ea cu gândurile ei. Şi nici Dumnezeu nu-şi dădea seama ce e-n capul său. Tare afurisită mai era...

Şi cum să nu-mi vină greu să o iubesc? O viaţă-ntreagă mi-a tot repetat cum să pun paharele, să nu-mi arunc hainele, unde să stea ibricul de cafea. Mi-a făcut din casă cămin. Apoi m-a lăsat cu casa. Cu casa goală...

Jos comuniştii!

2010-04-02T18:35:00.000+03:00

Mă târăsc acum vreo două zile la seminar, mă rog să nu dureze foarte mult, deschid uşa... închid uşa. Dau să fug, moment în care una dintre profesoare mă cheamă înapoi, explicându-mi că nu am greşit sala, că se face o prezentare a secţiei finanţe-bănci, că vor să facă un filmuleţ cu noi. M-am prins. Camerele de filmat, reflectoarele şi colegii îmbrăcaţi în cămeşa de duminică au fost primele indicii. Tocmai de aia îmi luam tălpăşiţa.

Degeaba îi explicam că eu sunt în bocanci şi geacă de biker, ea o ţinea pe a ei, că nu contează, că trebuie să fim cât mai naturali. Degeaba îi explicam că cea mai naturală privelişte nu e o sală plină de studenţi la costum, printre care stă, amărâtă, o studentă cu părul vâlvoi şi îmbrăcată ca la Motorock Pecica, m-a luat de zgardă şi m-a vârât înăuntru.

M-am aşezat suspinând într-un colţ, pe rândul unde nu era montată nicio cameră, şi-am aşteptat preţioasele indicaţii, în timp ce căutam fără succes o gaură în parchet. Care indicaţii se rezumau în final la una singură: să ne exprimăm părerea despre secţia finanţe-bănci, dar părerea să fie una pozitivă. Aha, deci ce culoare are cerul după părerea mea, în cazul în care mi se dă că cerul e verde?

Şi ce mi-e dat să-mi audă urechile? "Secţia finanţe-bănci e caracterizată de o competiţie dublată de solidaritate!" Competiţie? Adică eu sunt în competiţie cu aproximativ 100 de oameni care scriu "î-mi amintesc" şi "mă dor ochi"? Mă dor urechile! Solidaritate? Serios, suntem prieteni? Eu nu ştiu cum te cheamă, dar dacă tu zici... mulţumesc!

Şi ce mai mi-e dat să-mi audă urechile? "Venind la această secţie, am fost ajutată să mă descopăr pe mine." Hmmm... poţi să fii mai explicită? Adică eu am învăţat ce-i aia piaţă de capital, ce-i aia inflaţie, care e raţiunea impozitului şi cum ar trebui, teoretic, să fie distribuit banul public. Sau... sau crezi că n-am învăţat destul? Crezi că dacă o să fac şi un master pe "Monedă şi credit" o să reuşesc şi eu să mă descopăr pe mine? Că acum sunt cam confuză. Economiştii zic că-s scriitor, scriitorii zic că-s economist.

Şi staţi că mai vine una! "La secţia finanţe-bănci... ăăă... dacă ai nelămuriri... o să fii lămurit dacă... ăăă... întrebi." Hahahai că eşti drăguţă!

Credeam că vremea discursurilor însufleţite despre sistem a apus. Dacă mai am vreun dubiu o să fiu lămurită dacă mă-ntreb.

La secretariat

2010-04-01T00:28:00.006+03:00

Grea afacere secretăreala asta. Mai ales la facultatea mea. Vă daţi voi seama cât amar de hârţogărai?! Cum să birui cu aşa ceva? Uneori mă întreb de ce mai există program cu publicul. Adică atunci când sunt atâtea de făcut, de ce să le mai întoarcem ochii peste cap două ore pe săptămână? Că de ales nu se alege nimeni cu nimic. Ele, eventual, cu o durere de cap.

Nu mă înţelegeţi greşit. Eu nu le condamn. Gândiţi-vă, doar, la traseul pe care trebuie să-l parcurgă o notă de la examen până în catalog. Mai întai, e trecută cu roşu pe foaia de examen. De pe foaia de examen, se copiază în procesul verbal, în dreptul numelui studentului care a obţinut nota. Procesele verbale sunt trimise la secretariat...

Aici intervine complicaţia. Pentru că secretara e cea care trebuie să treacă notele din procesele verbale mai departe. Nu cunosc mecanismul, dar bănuiesc că e următorul: te uiţi la notă în procesul verbal şi încerci să o transcrii în catalog, în dreptul exact aceluiaşi nume. Imaginaţi-vă emoţia! Ca să nu mai vorbim de programul pe calculator în care trebuie să introduci notele, din acelaşi catalog, să-ţi genereze media. Deci, colac peste pupăză, mai trebuie să treci şi media, respectând, din nou, regula nume-nume. De unde repartiţii: cu taxă/fără taxă, cu bursă/fără bursă. E normal să fii copleşit.

Apoi repartiţiile sunt afişate pe site. Şi mă uit. Ştiu ce note am, ştiu deja ce jumătate de pereche de pantofi îmi cumpăr cu bursa. Dar mă uit, ca idee. Şi mă caut, şi mă caut, şi tot mai jos, şi tot mai ciudat, trec de burse, nu se poate, trec de "fără taxă", imposibil... dar iată-mă! Cu aproximativ un punct şi jumătate mai puţin decât mi-am calculat. Am media mai mică decât cea mai mică notă pe care am luat-o în sesiune. Magic!

Aştept să se facă an bisect, luna, săptămâna, ziua, ora şi minutul în care există program cu studenţii, aştept să iasă bobocii cu lacrimi în ochi din secretariat, trec pe lângă ei zâmbindu-le înţelegător şi intru:

- Bună ziua!

(Dar vai, minune!)

- Nu vă supăraţi, mi-aţi greşit media cu un punct şi jumătate pe site.

- Imposibil!

- Doamnă, tocmai v-am spus, cu 30 de secunde înainte, că mi-aţi greşit media cu un punct şi jumătate pe site. Cum ar fi posibil, în cazul ăsta, să fie imposibil?

(Privire de bovină - şi ea, şi eu. Din motive diferite...)

- Sunteţi la "cu taxă"?

- Nu înţeleg ce relevanţă are. Aţi greşit media, o corectaţi. Nu ăsta-i primul pas?

- Păi are relevanţă, că dacă eşti la "cu taxă", cu ambele medii, ce rost are să ţi-o mai modific?

Nu, doamnă, nu sunt la "cu taxă", cu ambele medii. Sunt la "cu taxă", cu media dumneavoastră, sunt la "cu bursă", cu media mea. Iar dumneavoastră, dacă vă adunaţi coeficientul de inteligenţă cu cel al colegei dumneavoastră, o să mă aştept în continuare să faceţi "Beee!". Cu ambele coeficiente.

Dacă

2010-03-30T01:28:00.002+03:00

Dacă te iubesc, te aştept cu ciorba şi cu puiul cu ciuperci. Nu zilnic. Nu prea des. Dar atât cât să-ţi aminteşti că strămoşii tăi aruncau buzduganul de la un tărâm distanţă, să ştie femeia când să pună farfuria pe masă. Dar să dea bunul Dumnezeu să nu-ţi placă! Atunci, contemporanii tăi vor da cu farfuria un tărâm distanţă, să ştie bărbatul când să fugă de-acasă.

Dacă te iubesc, atunci când eşti trist, nu te întreb nimic. Sunt undeva, aproape... pentru când o să vrei să vorbeşti. Sau să nu vorbeşti. Să nu ne spunem nimic.

Dacă te iubesc, sunt femeie. Şi nu uit să-mi fac unghiile vişinii, să-mi dau cu rimel pe gene, să mai dau din gene, să alerg, uneori să mai alerg de tine, să port cele mai înalte tocuri şi cea mai scurtă rochie, să miros a migdale sau a ambră sau a orhidee neagră. Uneori să mai miros a tine.

Dacă te iubesc, atunci când eşti obosit, te dezbrac, te învelesc în pătura mea, fac noapte din zi, te mângâi pe frunte şi plec. Stau în camera de lângă şi citesc. Te-aud cum dormi. Citesc zâmbind. Dormi adânc.

Dacă te iubesc, am gura spurcată. Te critic. Te cert. Te ironizez. Vreau să văd că vrei, că încerci, că faci, că lupţi, că muţi munţi. Că eşti bărbat. Şi vreau să pară că nu mă asculţi. Doar să faci. Doar poţi!

Dacă te iubesc, te învăţ că trupul şi sufletul ard împreună. Că dacă trupul arde fără suflet, arde fără foc. Că dacă sufletul arde fără trup, îl doare de îl arde. Că din două trupuri şi două suflete se naşte cel mai mare foc.

Casă

2010-03-28T05:11:00.001+03:00

Ca să te iubesc, trebuie să ştii că îmi plac freziile roz, panseluţele şi irişii. Că singurul buchet în care aş pune crini sau anthurium e coroana funerară. Că prin buchet de flori înţeleg maxim să le legi cu o aţă să nu se împrăştie. Fără panglici, buruieni care înţeapă, iarbă, funde sau celofan. Trec cu vederea o hârtie creponată, într-o culoare pală.

Ca să te iubesc, trebuie să ştii că bărbatul deschide uşa femeii, lăsând-o să treacă în faţă, pentru a intra prima. Să nu ţi se pară prea renascentist să-mi ţii haina să mă îmbrac, apoi să o iei pe a ta pe tine. Să-mi zici "te iubesc" cu ochii, doar "ştii, nu?" cu gura. Să-ţi răspund la fel şi să înţelegi. Şi-uneori... ai voie să-mi zici tare, dar numai când sunt prea concentrată să desfac o ciocolată cu alune întregi, pentru ca să pot să te aud. Şi să ştii că atunci când unul dintre noi zice "te iubesc", celălalt ar fi frumos să tacă şi să zâmbească. Nu e plauzibil să ne vină să o zicem în acelaşi timp.

Ca să te iubesc, trebuie să ştii ca dimineaţa să dai drumul la o rază de soare, să pui "Sunshine baby", dar nu foarte tare, să-mi mângâi părul şi să mă pupi încet pe frunte până încep să zâmbesc şi să mi se dezlipească pleoapele.

Ca să te iubesc, trebuie să ştii să râzi cu poftă, chiar şi când nu e cazul. Să ştii că atunci când lumea s-a prăbuşit, ai voie să şi plângi. Altfel eşti mai piatră decât bărbat. Să mă faci să râd colorat, să plâng cu sughiţuri, de fericire sau de durere, să trăiesc, să doresc, să visez, să iubesc, să scriu.

Ca să te iubesc, trebuie să cred în tine la fel de mult cum cred în mine. Şi în noi. Dacă vreodată dai în noi cu piciorul, o să-mi tai inima-n două şi o să te azvârl afară, chiar de-ar fi să o cos înapoi toată strâmbă şi goală.

Ce să fie, astenie?

2010-03-26T14:18:00.001+02:00

Ce-am înţeles eu din ziua de ieri:

Din capul locului trebuie să recunosc că foarte puţin! Dar, după o noapte în care am dormit unsprezece ore, toate-mi sunt azi clare ca lumina dimineţii.

Se făcea că sunt John Cusack în "2012". Pământul a început să tremure, patul în care, cu doar câteva secunde înainte, dormeam, a început să se învârtă şi zgomotul îmi muşca din creier. Ştiţi că, în situaţii limită, suntem setaţi să luăm decizii rapid. De fapt, nu ştiu dacă e o regulă generală, dar eu, una, în momentul în care am simţit că Timişoara va fi, în curând, istorie, am decis să iau laptopul, să salvez pagina din licenţă la care am lucrat, să iau cele două perechi de pantofi pe care mi le cumpărasem în ziua precedentă, şi să fug la Arad. Zgomotul era din ce în ce mai puternic. "Nu mai am timp!", mi-am zis, dar am luat rapid halatul, o pereche de ugg boots, lucrurile pe care am decis să le salvez, am descuiat uşa şi...

În curtea garsonierei în care stau, în Timişoara, cei doi vecini care tăiau fier cu flexul s-au oprit şi se uitau la mine speriaţi. Unul dintre ei a îndreptat flexul spre mine. M-am uitat la ei cu o privire de căprioară, am mormăit un "bună dimineaţa", am intrat înapoi cu spatele, am încuiat uşa de trei ori şi am decis să nu mai ies niciodată.

Mai aveam două ore până când trebuia, de fapt, să mă trezesc şi să merg la cursuri. Mi le-am petrecut încercând să adorm. Şi încercând să-mi imaginez situaţia în care aş da cu flexul peste vecinii mei.

La finalul lor (orelor), m-am ridicat din pat şi mi-am turnat cafea în două căni. Prima am băut-o de sete, în loc de apă, iar din a doua sorbeam tacticos în timp ce mă îmbrăcam. M-am postat, apoi, în faţa oglinzii. "Nu se mai poate face nimic aici", mi-am zis, cu tristeţe, am luat mapa şi am ieşit, întrebându-mă dacă am maşină, ce culoare, unde am parcat-o şi, mai ales, dacă ar trebui să o conduc în starea în care mă aflam.

Se pare că, totuşi, cafeaua îşi făcuse efectul, că m-am trezit, dintr-odată, în amfiteatrul plin, molfăind ceva galben, cu susan, şi scriind, în ordine aleatoare, chestii care apăreau pe tablă. Cred că, în momentul ăla, se juca mimă. Era un tip pe care îl văd în fiecare săptămână, pe podiumul amfiteatrului. Nu înţelegeam cum se face că el e la rând să mimeze, de fiecare dată. Pe măsură ce gesticula şi dădea indicii scrise, cei din bănci încercau să ghicească. Nu auzeam foarte bine. Din când în când, toată lumea începea să râdă. După ce se făcea linişte, aveam răgaz să procesez ce zisese tipul din faţă înainte şi începeam, dintr-odată, să râd cu poftă, cu gura plină de sărăţele. Nu ştiu de ce întreaga sală se uita îngrijorată la mine. Mima e cea mai comică!

După mult timp, cred că vreo trei ore, toată lumea s-a ridicat şi a început să iasă din sală. Mi-am dat seama, atunci, că e momentul să plec la Arad. Am ieşit din facultate. Probabil aerul proaspăt m-a ajutat să-mi amintesc că am parcat maşina între un Opel alb şi un Logan roşu, pe partea dreaptă a unei şosele. Dar nu ştiam în ce parte să o apuc. Am fost salvată în mometul în care am văzut o tipă cu o poşetă neagră, perfect cusută, aşa că am început să merg în spatele ei. Dacă o asemenea poşetă nu-ţi arată drumul pe care trebuie să o apuci, nu ştiu ce altceva ar putea să o facă...

După "Găseşte Opelul alb şi Loganul roşu", am jucat vreo oră "Urmăreşte linia discontinuă, albă, din stânga şi încearcă să nu o depăşeşti", apoi "Găseşte blocul gri cu şase etaje" încă jumătate de oră şi am ajuns!

Înainte să adorm, am mai stat puţin de vorbă cu mama:
Mama: Eşti albă ca o fantomă!
Eu: Şi de ce nu râzi? Mima e cea mai comică!

Freud si buni

2010-03-24T19:00:00.009+02:00

Bună! Sunt Nausica şi sunt o pantofolică.

Bine, acum, dacă ar fi s-o zic pe aia dreaptă sunt puţin şi poşetofolică, puţin şi rochiofolică şi... puţin hainofolică în sensul vast al cuvântului dar, dacă de mâine mi s-ar impune să umblu pe stradă îmbrăcată într-o singură chestie, aia ar fi cea mai înaltă şi extravagantă pereche de pantofi pe care o am. Foarte striptease din partea mea!

Dacă nu mă înşel, domnul Freud avea o teorie conform căreia evenimentele din fragedă pruncie îţi influenţează tot viitorul, dar vorbesc în mare necunoştinţă de cauză şi, chiar şi aşa, mă gândesc că teoria lui nu făcea nicio referire la ceva fetiş bizar pentru pantofi. Oricum, cu sau fără validarea domnului Freud, vă spun eu că singura responsabilă de această situaţie e buni! Şi totul a început când am învăţat să umblu...

Doi factori de importanţă majoră s-au petrecut atunci. Mai întâi, au început să mă încalţe cu cele mai drăgălaşe jucării posibile. Trăgeam de şireturi, mângâiam elefanţi roz, desenaţi, şi ridicam picioruşele în aer să mă uit la ei, toată ziua. În al doilea rând, am început să explorez casa bunicii. Şi-atunci le-am găsit! Erau în spatele uşilor închise. Zeci de rafturi pline cu pantofi, frumos aranjaţi, unul lângă altul, cu vârful în faţă. Dacă vă întrebaţi cum e posibil aşa ceva, la o bunică, explicaţia e simplă: la mine în familie, regula generală, pe care sper să nu o respect, e să procreezi rapid. De fapt, eu tocmai am depăşit vârsta critică. Aveam, aşadar, o bunică tânără şi frumoasă. Cu o mare dragoste de pantofi. Singura responsabilă de această situaţie!

Şi-acum... nu ştiu ce să fac. În Arad, "Pantofolici anonimi" nu există şi chiar dacă ar exista, sunt sigură că acolo mi-ar fi dat să văd alte zeci de perechi minunate, de care aş avea dintr-odată nevoie ca de aer şi apă. De exorcizare nu poate fi vorba, că nu cred în aşa ceva! Cu psihologia am terminat-o; v-am demonstrat clar mai devreme că ea a provocat tot balamucul. Mai rămâne varianta să fiu falită şi să sufăr în tăcere că nu pot să îi am. Şi-atunci ce se-ntâmplă? Vine Sfântul Valentin, care, se pare, ghiceşte vise:

Şi, în final, nu o să vă vină să credeţi, dar ştiţi care e cea mai mare problemă dintre toate? Nu am cu ce să mă încalţ. Niciodată. Am mers astăzi să-mi cumpăr o pereche de balerini, perfecţi de primăvară, şi m-am întors acasă cu două perechi de pantofi cu toc, perfecţi de ce menţionam în al doilea paragraf.

Mâine trebuie să merg să-mi cumpăr balerini.

Totul se întâmplă în martie

2010-03-23T13:40:00.005+02:00

Nu ştiu voi cum sunteţi dar eu, cam la sfârşit de octombrie, iau zacuştile, compoatele, serialele, muzicile, cărţile de duzină, blănurile, pun cisterna de vin la fiert, înteţesc focul în peşteră - stejarul arde de trosneşte - şi-am tras bolovanu'. Până nu-i înflorit piersicul, nu mă vede soarele la faţă, nici de-ar fi să danseze pe cer, cu luna.

Cea mai frumoasă zi e prima zi în care se simte miros de primăvară. E aerul mai blând. Înfloresc grădinile. Ceru-i ca oglinda. Din livezi albinele, au pornit colinda. Ei, atunci ies eu din peşteră. De obicei, sunt mai palidă decât un beduin, după ce a făcut turul Saharei pe bicicletă. Dar cum am dat cu nasul de prima rază de soare, cum am strănutat de la primul fir de polen, cum mi-a norocit prima păsărică maşina, cum îmi dau lacrimile de bucurie. Şi ziua asta e mereu în martie.

În martie, primeşti mărţişoare. De la cel drag. Două. Că nu a putut s-aleagă. Şi-un buchet de ghiocei, şi-un buchet de toporaşi. Mai primeşti unul de la bunic, care îl scoate pe furiş din buzunar şi ţi-l aruncă în braţe, când te uiţi în altă parte. Şi mai aştepţi unul. De la cel care ţi-a fost drag. Şi e trist... când ştim amândoi ce am împărţit odată.

În martie, e ziua ei. Chiar azi. Şi o pupi. Şi îi mulţumeşti că te înţelege cel mai bine. Şi că ţi-e prietenă. Şi că ţi-a dat sânge care ştie să scrie. O şi cerţi, nu o ierţi. Nici azi. Că e dezordonată. Că nu şi-a asortat pantofii la pantaloni. Că o tot rogi de o lună să se uite la un film cu tine. Că nu poartă poşeta pe care i-ai cumpărat-o de Crăciun. Dar apoi... o ierţi. Că o iubeşti. La mulţi ani, mama!

Totul se întâmplă în martie.

Later edit:
Reacţia mamei: "Nausica, îmi dai cu firma-n cap! Cum poţi să pui virgulă între subiect şi predicat?". Mă abţin de la comentarii.

Mă doare

2010-03-22T11:36:00.009+02:00

Gata cu literatura, că ne plictisim. Vom face astăzi un top al celor mai întâlnite dezastre vestimentare, în ordine crescătoare a durerii fizice pe care mi-o provoacă.

Locul III - Împroşcare de culoare

E chestie de mare fineţe să înţelegi conceptul de "pată de culoare" şi, mai ales, să îl aplici. Desigur, nu te solicită intelectual prea tare să azvârli pe tine o rochie într-o culoare şi accesorii roşii (şi când zic accesorii mă refer inclusiv la poşetă şi pantofi). Dar nu te minţi singură: aia nu e pată de culoare. Nu am timp să-ţi explic toate motivele pentru care aia nu e pată de culoare. Dar dacă porţi aşa ceva, eşti în ansamblul tău o pată, deci pot să spun că ţi-ai bifat oarecum scopul.

Locul II - Fără circumvoluţiuni, fără variaţiuni

Totul ţine de culoare. O singură culoare, în cazul ăsta. Am observat o înclinaţie deosebită spre nonculori, dar look-ul nu are nici mai mult, nici mai puţin şarm, pe orice culoare.

Se iau blugi, eventual deschişi la culoare, puţin evazaţi (lungesc vizual piciorul), cu aţe, găuri, capse, pietre, nasturi, butoane, panglici, imprimeuri, aplicaţii, după caz. Se combină cu: bluză albă, sacou alb, curea albă, pantofi albi, cercei albi, lanţ alb, poşetă albă. Înlocuiţi cuvântul "alb" cu orice altă culoare şi veţi obţine o varietate de look-uri. A se încerca neapărat şi pe negru. Năucitor!

Locul I - Şah mat

Este o credinţă împământenită că o combinaţie alb-negru e culmea subtilităţii. Eu, personal, nu o împărtăşesc, dar recunosc că nu aş refuza o rochie neagră cu buline mici, albe, purtată la nişte sandale înalte, cu barete, culoarea piciorului, şi o poşeta plic, cobalt; ahhh, deja sunt în lumea viselor! Din păcate, credinţa asta are o varietate de interpretări, care de care mai dramatice. Cap de afiş e varianta alb-negru-alb-negru-alb... Nu ştiu care e zona pivot care "declanşează" combinaţia, dar am impresia că totul porneşte de la cap...

Se începe, prin urmare, cu părul. De obicei e negru, dar există şi varianta alb, obţinută cât se poate de simplu, cu o periuţă de dinţi şi un castron de decolorant. De menţionat e că varianta cu părul alb are şi o tentă portocalie, spre vârful firului de păr, deci, totuşi, regula "pată de culoare" e respectată întocmai. Se continuă cu cerceii. Pe părul negru, cei albi sunt ameţitori, aţi intuit bine. Bluza, neapărat neagră, va trebui evidenţiată cu un colier până la buric, alb, care nu are niciun farmec dacă nu e set cu cerceii. Fusta albă, scurtă, transparentă, luată peste colanţi lucioşi negri, e marcată de o curea, într-o culoare contrastantă, aţi ghicit care. Puteţi purta orice cizme, vor arăta la fel de bine, indiferent de model, e esenţial doar să fie albe. Totul se îmbină armonios dacă finisezi look-ul cu nişte accesorii în ton. Respectiv: poşetă albă sau neagră, în funcţie de culoarea câinelui. Mie îmi plac labradorii, dar cred că, în cazul dat, trebuie mers pe un bichon alb de maxim 3 luni, să nu-ţi rupă încheietura. Poşeta neapărat neagră, să nu-i scoţi ochii când îţi cauţi telefonul. Fetele îndrăzneţe pot opta pentru o pereche de mănuşi delicate şi este recomandat, dacă ai un french reuşit, să porţi o singură mănuşă. Neagră.

Când văd aşa ceva, îmi vine să mă dau cu capul de cea mai apropiată suprafaţă solidă, pe ritmul culorilor, mai exact alb - "zdrang", negru - "zdrang", alb - "zdrang", negru - "zdrang", cred că aţi înţeles ideea. E cea mai simplă cale spre leşin, deci cea mai scurtă cale pentru a opri durerea.

Bătrâna

2010-03-21T11:25:00.012+02:00

Mă uitam la ea în timp ce se pregătea să-şi continue povestea. Nu era deloc stingherită de privirea mea plină de întrebări şi îşi continua mişcările în acelaşi ritm, cu aceeaşi precizie. Priveliştea era aceeaşi, zilnic. Dacă nu aş fi tastat eu primele şapte sute de pagini ale memoriilor sale, nu credeam că un om aşa tipicar ar fi putut sa aibă o viaţă atât de greu de pus pe hârtie. Îşi picură nişte lapte în cafea, o îndulci cu o linguriţă rasă de zahăr brun şi începu să amestece.

Ştiam că ăla era momentul în care îşi aduna gândurile, urmând să dicteze, la fel de natural ca şi cum mi-ar fi citit dintr-o carte. Îi plăceau propoziţiile scurte. Urmate de punct. Niciodată nu lăsa sensul cuvintelor sale atârnat de un semn de punctuaţie. La început, era ciudat. Voiam să exprim trăirea mai clar, dar mi-am dat seama pe parcurs că nimic nu poate fi mai clar decât "te iubesc.", "a fost odată.", "mi-e dor de tine.", "mulţumesc.".

Mereu bea cafeaua dintr-o cană mare, de ceai, niciodată toată şi niciodată caldă. O ţinea în mâna dreaptă până la sfârşit, în timp ce cu stânga îşi făcea forme ciudate din buze sau îşi urmărea conturul nasului de la frunte până la vârf şi înapoi. Mi-a spus de câteva ori că are nasul identic cu al tatălui ei, om foarte inteligent. Nu puteam să nu îi admir mâinile totuşi tinere. O trăda albastrul destul de vizibil al venelor uşor ieşite în afară, dar unghiile vişinii, ordonat tăiate, mă făceau să mă întreb dacă femeia asta avea măcar ceva din blândeţea şi calmul unei vârste înţelepte. Îmi dădeam seama din felul tot mai agresiv în care îşi strângea buzele că trăieşte din nou şi, după ce sorbea prima oară din cafea, începea:

Am iubit în viaţa mea doi bărbaţi. Pe-unul, din toate motivele din care poţi iubi un om. Pe celălalt, din toate motivele pentru care nu ar trebui să-l iubeşti. Eu nu am avut tipare. Am fost fericită, deopotrivă, într-o cameră uitată de lume, de unde auzeam mereu trenul de 6, şi pe terasa casei, cu o geană pe carte, cu o geană la el, în timp ce le monta copiilor un leagăn. Unul m-a învăţat să plâng, şi dacă nu plângi, nu simţi că trăieşti. Altul m-a învăţat să râd, şi dacă nu râzi, nu merită să trăi...

Snooze

2010-03-20T04:34:00.006+02:00

Asta ţi se întâmplă când vrei să ai o atitudine superioară.

Mă trezesc de dimineaţă cu capul dublu, după o plină de esenţă seară studenţească, sar în blugi, trag două linii cu tuş pe pleoape. *Privire atentă la rezultat.* Una e lungă şi subţire, una groasă şi scurtă. Nasol. Am o expresie cam tâmpă, dar am marcat locul unde ar trebui să fie ochii. Mare plus. De partea cu pieptănatul am scăpat când m-am trezit, într-o altă dimineaţă, cu gândul că jumătate de metru de păr e total inutil şi total băbesc, iar la cinci zile după ieşeam din coafor tunsă bob. Ar fi prea mare paranteza dacă aş începe să povestesc cum la alte cinci zile după alea cinci zile am decis că m-am plictisit de bob şi că-mi las părul lung.

Revenind. Mi se triplează durerea de cap când deschid suficient de bine ochii, încât să-mi văd cearcănele, dar decid că e mai inspirat să dorm trei ore, mai târziu, decât să-mi petrec trei ore încercând să le acopăr. Pe lângă asta, eu nu am întâlnit un fond de ten capabil de asemenea miracole. Ochelari de soare. (Oare pot să stau cu ei la seminar?)

O iau la fugă pe scări. Fugă sau cum s-o fi numind când te grăbeşti pe tocuri de 10 cm. Obiectiv: "Gogoaşa înfuriată". Acum să nu vă imaginaţi că m-am trezit după trei ore de somn şi am început să alerg ca dementa prin complex, cu asemenea faţă, ca să-mi cumpăr gogoşi. Bodega cu pricina era singura care îmi venea în minte, în drum spre facultate, de unde puteam să iau ceva pe fugă. Dacă nu mănânc dimineaţa, sunt mai inutilă decât un piercing în buric.

Ajung. O tanti, afară, întinde ce-o fi pe geamurile alea, cu nişte şerveţele umede. Tanti 2, înăuntru, face acelaşi lucru. Mă uit la tanti 2, tanti 2 nu mă vede, desigur.
Eu: Bună ziua!
T2: -
O mai las, spală femeia geamuri, e în culmea concentrării. Mă uit la mişcările ei diafane, până termină geamul din stânga. "În sfârşit", îmi zic, naivă. Trece la geamul din dreapta.
Eu: Nu vă supăraţi, îmi daţi şi mie o gogoaşă cu brânză?
T2 (ridicând sprâncenele a mirare): Imediat. Şi spală geamul mai departe.
Eu (ridicând sprâncenele a mirare): A, îmi cer scuze, credeam că dumneavoastră staţi aici ca să vindeţi gogoşi. Şi plec.

Deci ce ţi se întamplă? Mori de foame.

Tot atitudinea asta superioară nu mă lasă să-mi fac blog. Că dacă are multă lume, de ce să-mi fac şi eu? Eu nu sunt multă lume. Aşa că ce fac? Aştept trei ani, până are TOATĂ LUMEA, apoi îmi fac şi eu. Deci sunt toată lume. Şi ca să fie treaba ca la Murphy, nu mai pot să-l botez cum vreau, "Sheeps", că toată lumea având blog, era normal ca primele 20 de nume la care mă gândesc să fie luate. Resemnată, îl botez "On sheeps". Şi-apoi mă izbeşte: "Eu o să scriu cel mai mult despre mine"...

Deci ce ţi se întâmplă? Eşti oaie.

Acum, serios vorbind, chiar aşa oi suntem?