Iartă-mă, Tată, căci am păcătuit atât de crunt, am... am furat o inimă şi am lovit-o cu o nuia de salcie până nu se mai zbătea deloc. Am luat un deschizător de conserve şi, cu precizie de chirurg, am deschis-o încet, să nu mă păteze niciun strop de sânge. Dar era prea dezgustător să-l văd cum fierbe încă, aşa că l-am lăsat pe tot să curgă şi am stors-o bine, până când a rămas ca o prună uscată, aşa cum am crezut că este de la început. Apoi am înghiţit-o, ca pe o prună uscată, cu tot cu sâmbure...
Iartă-mă, Tată, că am mâncat fructul ăsta oprit dar e atât de greu să găseşti fructe gustoase şi e foarte lipsit de logică să-ţi fie milă de prune uscate. Dar e ultima, asta e prima şi ultima. De acum, o să le mănânc doar carnea. Nu mă mai înec cu sâmburi şi nu mă mai îmbăt cu apă rece.
Şi mai sunt atâtea, mai... mai trebuie să mă ierţi pentru că am minţit. M-am minţit pe mine o mie şi una de zile. E mult, parcă nici nu merit să fiu iertată, dar am înţeles că Tu ierţi dacă sunt sinceră în ziua cea din urmă. Şi uite, azi, îmi recunosc tot: am crezut că fac şi eu pe prostul ca înţeleptul, dar am făcut pe prostul de proastă. Şi tot ca prostul am râs, de trei ori: o dată când râdeau ceilalţi, o dată când am înţeles gluma şi, la urmă, am râs cel mai bine.
Iartă-mă, Tată, că am bătut deşerturile căutându-te şi urlând numele Tău, când tot ce trebuia să caut era o oglindă, care de multe ori era apa din oază. Dar eu o beam pe toată, să-mi potolesc setea, până au ajuns să fie deşerturile mai seci ca niciodată, chiar mai seci decât mine, şi eu la fel de seacă precum deşerturile şi nu înţelegeam de ce. Dar nu contează câtă apă bei, ci de care. Noi toţi suntem o apă şi-un pământ, dar apele nu sunt toate ape şi pământ.
Deci, iartă-mă că am păcătuit, dar toţi suntem o apă şi-un pământ, cum am zis, şi toţi cădem în păcat. Că din păcat ne naştem şi în păcat vom cădea. E în natura noastră să dăm cu capul, dar eu am dat cu capul până mi s-a împuţit cucuiul şi au început viermii să muşte din el şi din mine. Eram prea amorţită să mă doară. Dar mai tare doare după operaţie, că trece anestezia şi rana nu.
Cel mai mult vreau să mă ierţi că am uitat de zilele de atunci şi-atunci mai uit să cinstesc zilele de acum. Dar Tu trebuie în calitatea Ta de Dumnezeu să-mi aminteşti de viermi, cucuie, urlete, deşerturi, răni împuţite şi sete şi să mă cureţi de uscăciuni, sâmburi, fete morgana şi arlechini. Şi să mă biciuieşti pe spate şi să-mi pui coroane de spini pe creştet când mă abat de la ale Tale. Nu lua de la mine acest pahar, că nu pe oameni i-ai mântui, ci pe mine.