Cea mai stupidă zi, orariceşte şi teoreticeşte vorbind, e joia. Orariceşte pentru că am patru (PATRU!) cursuri unul după altul, de la 11 dimineaţa la 6 seara, teoreticeşte pentru că, în funcţie de foame, intervalul în care se întâmplă cursul numărul 2 sau cursul numărul 3, eu nu sunt disponibilă. Şi dacă singurul criteriu după care mă ghidez pentru ca să fac selecţia între cele două e momentul în care începe să chiorăie maţu', puteţi uşor deduce cam cât mă stimulează. Psihic.
Am început semestrul în forţă. Am vrut să testez pe propria-mi piele cât de în serios se ia învăţământul românesc şi cât de bine gândit e sistemul şi dacă e posibil să fie aşa cum îşi imaginează nenii care fac orarul. Adică să apeşi pe butonul care să te pornescă, să funcţionezi la capacitate intelectuală maximă atâtea ore, mâncând doar aluaturi de la chioşc, că altceva NU EXISTĂ, şi respirând o chestie care se vrea oxigen, dar e oxigen numai în scenariul cel mai optimist, pentru că sala, din motive de balamalele ei şi de balamalele celor care se ocupă de balamalele ei, nu se poate aerisi. Aşa că, vreo... prima săptămână, am mers la toate cursurile.
Când am ieşit din facultate mă simţeam de parcă cineva mi-ar fi separat capul de restul corpului la ora 11, mi-ar fi instruit membrele inferioare să o ia înainte ca să intre în amfiteatru şi să stea cuminţi acolo, cu tot cu burtă şi membre superioare, în timp ce mi-ar fi dus capul la Disneyland, mi l-ar fi dat toată ziua cu trenuleţul şi la ora 6 seara mi l-ar fi adus înapoi. În şuturi.
Sistemul, profund defectuos, se cerea îmbunătăţit. Măsura de optimizare cea mai logică era să încep de joia week-end-ul prelungit. Chestie imposibilă din două motive. În primul rând, pentru că încep săptămâna marţea. Ar fi cam ciudat să fie sfârşit de săptămână cinci zile pe săptămână şi săptămână propriu-zisă două zile pe săptămână. Ar fi ciudat şi nu aş mai avea nicio scuză în primul rând faţă de mine şi ar trebui să mă pun să lucrez la licenţă. În al doilea rând, facultatea, în zilele noastre, e învăţământ obligatoriu. Cu prezenţe ca-n gimnaziu şi cu interdicţie la examen dacă nu ai prezenţe. Adică dacă eu am creier suficient de bine găurit încât să stau acasă şi să mă uit pe bloguri de modă în timp ce citesc cartea-suport de curs, de ce trebuie să merg la curs să citesc în variantă proiectată pe tablă EXACT ACEEAŞI CARTE? E ceva special la literele mari? O să-mi amintesc în sesiune "Daaa, definiţia asta era aşa maaare!!!"? Sau, şi mai bine... să îmi dictezi EXACT ACEEAŞI CARTE?! Să fiu eu oare atât de ataşată de scrisul meu, încât să mă pun să copiez o carte, ca să am de unde să o citesc?
Soluţia am găsit-o, într-un final. Geanta cu care merg la sală! Iau câteva cărţi. Ultima oară am luat "Paria" lui Bruckner, care e uşurică, se poate citi fără probleme şi dacă profu' face gălăgie mare, şi reuşeşte cu succes să mă ducă departe, până-n India departe. L-am luat şi pe "Doctor Jivago", la care încă nu renunţ, că se presupune că e una dintre cele mai importante cărţi ale secolului XX, plus că suntem abia la jumătatea semestrului. Dar până acum nu a reuşit să facă altceva decât să mă determine să-mi jur că nu mai cumpăr ruşi în viaţa mea, pentru că e prea dureros să citesc cărţi în care personajele se numesc Ivan Ivanovici Voskoboinikov sau Nikolai Nikolaevici Vedeniapin. Nu vă imaginaţi acum că sunt mare devoratoare de biblioteci. Ar fi doar prea bătător la ochi să-mi instalez laptop-ul pe masă. Am mai luat pila, uleiul pentru cuticule şi soluţia pentru întărit unghiile. Nu am mai avut aşa manichiură în viaţa mea! Oja miroase prea puternic, eventual dacă mă aşez mai în spate... Fac şi sport! Aţi auzit de muşchii Kegel? În spatele slăbănoagei care sunt, un mare culturist se ascunde. În interiorul, adică.
Să mai zică cineva că facultatea zilelor noastre nu dezvoltă tânăra generaţie!