Bine, acum, dacă ar fi s-o zic pe aia dreaptă sunt puţin şi poşetofolică, puţin şi rochiofolică şi... puţin hainofolică în sensul vast al cuvântului dar, dacă de mâine mi s-ar impune să umblu pe stradă îmbrăcată într-o singură chestie, aia ar fi cea mai înaltă şi extravagantă pereche de pantofi pe care o am. Foarte striptease din partea mea!
Dacă nu mă înşel, domnul Freud avea o teorie conform căreia evenimentele din fragedă pruncie îţi influenţează tot viitorul, dar vorbesc în mare necunoştinţă de cauză şi, chiar şi aşa, mă gândesc că teoria lui nu făcea nicio referire la ceva fetiş bizar pentru pantofi. Oricum, cu sau fără validarea domnului Freud, vă spun eu că singura responsabilă de această situaţie e buni! Şi totul a început când am învăţat să umblu...
Doi factori de importanţă majoră s-au petrecut atunci. Mai întâi, au început să mă încalţe cu cele mai drăgălaşe jucării posibile. Trăgeam de şireturi, mângâiam elefanţi roz, desenaţi, şi ridicam picioruşele în aer să mă uit la ei, toată ziua. În al doilea rând, am început să explorez casa bunicii. Şi-atunci le-am găsit! Erau în spatele uşilor închise. Zeci de rafturi pline cu pantofi, frumos aranjaţi, unul lângă altul, cu vârful în faţă. Dacă vă întrebaţi cum e posibil aşa ceva, la o bunică, explicaţia e simplă: la mine în familie, regula generală, pe care sper să nu o respect, e să procreezi rapid. De fapt, eu tocmai am depăşit vârsta critică. Aveam, aşadar, o bunică tânără şi frumoasă. Cu o mare dragoste de pantofi. Singura responsabilă de această situaţie!
Şi-acum... nu ştiu ce să fac. În Arad, "Pantofolici anonimi" nu există şi chiar dacă ar exista, sunt sigură că acolo mi-ar fi dat să văd alte zeci de perechi minunate, de care aş avea dintr-odată nevoie ca de aer şi apă. De exorcizare nu poate fi vorba, că nu cred în aşa ceva! Cu psihologia am terminat-o; v-am demonstrat clar mai devreme că ea a provocat tot balamucul. Mai rămâne varianta să fiu falită şi să sufăr în tăcere că nu pot să îi am. Şi-atunci ce se-ntâmplă? Vine Sfântul Valentin, care, se pare, ghiceşte vise:
Şi, în final, nu o să vă vină să credeţi, dar ştiţi care e cea mai mare problemă dintre toate? Nu am cu ce să mă încalţ. Niciodată. Am mers astăzi să-mi cumpăr o pereche de balerini, perfecţi de primăvară, şi m-am întors acasă cu două perechi de pantofi cu toc, perfecţi de ce menţionam în al doilea paragraf.
.jpg)