Mă uitam la ea în timp ce se pregătea să-şi continue povestea. Nu era deloc stingherită de privirea mea plină de întrebări şi îşi continua mişcările în acelaşi ritm, cu aceeaşi precizie. Priveliştea era aceeaşi, zilnic. Dacă nu aş fi tastat eu primele şapte sute de pagini ale memoriilor sale, nu credeam că un om aşa tipicar ar fi putut sa aibă o viaţă atât de greu de pus pe hârtie. Îşi picură nişte lapte în cafea, o îndulci cu o linguriţă rasă de zahăr brun şi începu să amestece.
Ştiam că ăla era momentul în care îşi aduna gândurile, urmând să dicteze, la fel de natural ca şi cum mi-ar fi citit dintr-o carte. Îi plăceau propoziţiile scurte. Urmate de punct. Niciodată nu lăsa sensul cuvintelor sale atârnat de un semn de punctuaţie. La început, era ciudat. Voiam să exprim trăirea mai clar, dar mi-am dat seama pe parcurs că nimic nu poate fi mai clar decât "te iubesc.", "a fost odată.", "mi-e dor de tine.", "mulţumesc.".
Mereu bea cafeaua dintr-o cană mare, de ceai, niciodată toată şi niciodată caldă. O ţinea în mâna dreaptă până la sfârşit, în timp ce cu stânga îşi făcea forme ciudate din buze sau îşi urmărea conturul nasului de la frunte până la vârf şi înapoi. Mi-a spus de câteva ori că are nasul identic cu al tatălui ei, om foarte inteligent. Nu puteam să nu îi admir mâinile totuşi tinere. O trăda albastrul destul de vizibil al venelor uşor ieşite în afară, dar unghiile vişinii, ordonat tăiate, mă făceau să mă întreb dacă femeia asta avea măcar ceva din blândeţea şi calmul unei vârste înţelepte. Îmi dădeam seama din felul tot mai agresiv în care îşi strângea buzele că trăieşte din nou şi, după ce sorbea prima oară din cafea, începea:
Am iubit în viaţa mea doi bărbaţi. Pe-unul, din toate motivele din care poţi iubi un om. Pe celălalt, din toate motivele pentru care nu ar trebui să-l iubeşti. Eu nu am avut tipare. Am fost fericită, deopotrivă, într-o cameră uitată de lume, de unde auzeam mereu trenul de 6, şi pe terasa casei, cu o geană pe carte, cu o geană la el, în timp ce le monta copiilor un leagăn. Unul m-a învăţat să plâng, şi dacă nu plângi, nu simţi că trăieşti. Altul m-a învăţat să râd, şi dacă nu râzi, nu merită să trăi...