Suntem cinici şi practici când ne gândim la noi sau suntem cinici cu noi înşine când ne gândim din nou, iar, mai o dată, de la capăt, încă o zi, doar la alţii?
Mă gândeam azi la mine. Am început din nou să mă ascult. Şi mi-am permis să-mi cer o doză de fericire. E cam scumpă. Costă o doză din fericirea voastră, a tuturor. Să trăiesc pentru mine şi să trăiesc pentru voi nu se poate, în acelaşi timp. Spuneţi-mi, ce să aleg?
Şi-apoi mai e o problemă: circulă pe piaţă şi fericiri din astea contrafăcute, nu prea durează mult. Durează o clipă. Şi după ce că se termină aşa rapid, îţi lasă un gust amar, în locul insipidului de acum. Dacă ar fi vreo metodă prin care să... să recunosc dozele astea de miere-fiere, dar sunt aşa de bine ambalate în cutiuţe mici, învelite în mătase, din care parcă vine miros proaspăt de irişi. Şi mătasea... "Dureros de gingaşă şi uimitor de trainică, mătasea se aseamănă cu iubirea." Poate nu-i rău nici gustul ăla amar, decât nimic, totuşi, nu?
Deci să încep să mă gândesc la mine, atunci. Şi dacă vreau să fluier, fluier. Încep să mă simt, în tot trupul, pe mine. Îmi bate inima, dar nu în piept. Gândesc, dar nu cu capul. Aud, aud doar ce vreau să aud. Văd, de o vreme te văd doar pe tine. Gust... ce gust ai? Miros miere-fiere. Ating... ţi-am atins inima? Mi-am constuit o nouă lume, în mine. Nu mai îmi pasă de nimeni.
Brusc, mă opreşte un gând. Oare mai ştim să iubim? Nu doar pe noi înşine, ci şi unii pe alţii.
